Ordinea mondială – în aşteptarea schimbării (I)

Frecvent, dar la intervale de timp neregulate, se produce la nivel global ceva important, surprinzător, perturbator, periculos – şi lista adjectivelor ar putea continua. De fiecare dată, apar predicţii curajoase despre modul în care acel eveniment sau proces va schimba ordinea mondială. E adevărat că, de cele mai multe ori, sub titlurile înflăcărate din presă ori din jurnalele academice stau enunţuri mai cuminţi şi mai bine proporţionate despre viaţa noastră colectivă, despre ce, cât de mult şi cum anume se va schimba ea în viitor. De regulă, acolo se defineşte explicit sau implicit noţiunea de ordine mondială, se aduc lămuriri despre ghilimelele ce ar trebui să încadreze conceptul şi se conchide, invariabil, că evenimentul sau procesul în discuţie va influenţa puternic cutare sau cutare componentă a definiţiei. Arareori, însă, vom avea parte de un verdict întemeiat în favoarea „noului”.

Pentru mulţi dintre cititorii acestui text, ca de altfel şi pentru autorul său, perioada 1985-1995 (cu eventuale amendamente marginale) se califică, în mod clar drept o epocă de schimbare a ordinii mondiale – ghilimelele pomenite mai sus ne reamintesc că „ordine” nu înseamnă lipsa conflictelor, bulversărilor şi dramelor. În esenţă, am traversat o perioadă de ruptură în sistemul internaţional de putere, prin prăbuşirea URSS şi afirmarea globală a hegemoniei americane. Am asistat, pe fondul delegitimării ideologiei comuniste, la falimentul unui set de norme privind viaţa colectivă – în interiorul statului şi între state. În fine, am asistat la o remodelare de amploare a viziunii convenţionale despre ce anume conferă valoare existenţei individuale – ce ar trebui să facem, fiecare, pentru a ne atinge potenţialul de om şi cetăţean. Fără a se dori, aici, enunţarea unei definiţii pentru un concept (ordinea mondială) atât de intens dezbătut, cele trei elemente amintite mai sus se regăsesc frecvent în discuţiile teoretice pe această temă.

După aceea, momentul cel mai des invocat a fost 11 septembrie 2001 – în fapt, procesul al cărui punct culminant a fost reprezentat de atentatele din SUA. E vorba de un proces al cărui început este mult mai neclar delimitat decât în cazul sfârşitului războiului rece (începutul reformelor lui Gorbaciov şi al negocierilor de dezarmare cu SUA), dar care beneficiază de forţa simbolică a cifrei 2000 şi a „noului mileniu”. Sfârşitul său este asociat, de regulă, cu intervenţia americană în Irak (2003) şi extinderea atentatelor islamiste în Europa (2004 şi 2005). După aceea, ar continua argumentul, s-a intrat într-o nouă logică de funcţionare a sistemului internaţional: actorii nestatali contează enorm, ameninţările neconvenţionale sunt cel puţin la fel de periculoase ca agresivitatea statelor-naţiune, frontierele nu mai protejează ca în trecut valorile şi stilurile de viaţă larg împărătăşite, statul însuşi devine tot mai sfâşiat între misiunea securitară şi cea de protejare a libertăţilor, iar legitimitatea guvernelor este ameninţată nu doar de contraperformanţele economice şi administrative, ci şi de eşecul de a da satisfacţie revendicărilor izvorâte din afirmarea identităţilor compozite (etnice, religioase etc.) Probabil, însă, că mulţi dintre noi am accepta ideea că aceste elemente au completat, mai degrabă decât să răstoarne logica de funcţionare a sistemului internaţional – o funcţionare ea însăşi în permanentă schimbare.

În acest punct, ar fi cazul să trecem la încercările de a defini altfel „ordinea mondială” – spre exemplu, dând satisfacţie enunţurilor ce tind să privilegieze potenţialul cauzal al tehnologiei. În esenţă, multe dintre ele trebuie să fie luate în calcul de analiştii politicului, pentru că surprind sau anunţă evoluţii importante. Însă, exceptând cazul unor evoluţii absolut neaşteptate, un discurs convingător despre dezvoltarea tehnologică şi efectele ei nu va fi unul la fel de convingător despre ordinea mondială, dacă face abstracţie de grila tripartită (minimală) expusă mai sus: configuraţia interstatală a puterii, principiu de legitimare a ordinii socioeconomice interne, model etic privilegiat pentru individ. Desigur că enunţurile despre schimbarea tehnologică rapidă ne fac să uităm, uneori, chestiunea decalajelor între state în privinţa posesiei respectivelor resurse, dar aceasta nu înseamnă că ea dispare. Iar prognozele avântate despre potenţialul eliberator al noilor tehnologii şi invenţii, din tinereţea Internetului şi până în ziua de astăzi, nu pot ignora capacitatea autorităţilor etatice de a le folosi în sens opresiv. Dacă ne dorim un bun argument întemeiat pe tehnologie sau pe alţi factori dinafara politicului, ar fi mai bine să le specificăm efectele politice şi să ne convingem că ele modifică radical regulile jocului.

În textul de săptămâna viitoare ne vom opri asupra crizei economico-financiare de la sfârşitul deceniului trecut şi, în măsura în care este posibil, asupra celei actuale. Separat, dar mai ales luate împreună, ele sunt candidaţi serioşi la titlul de herald al unei noi ordini mondiale, astfel că merită să explorăm de ce, foarte probabil, nu se va întâmpla aşa.