Paradoxul mulţimilor

Azi vin şi vă întreb: „Ce ţine cel mai bine sub control mulţimea? Gloată? Norodul? Plebea?” Poate marcaţi de vremuri veţi zice, pacea şi liniştea. Poate veţi zice pâinea şi circul, deşi în vremea noastră circul e în cantitate mult mai mare decât pâinea. Poate veţi zice ideea de libertate şi bunăstare. Poate veţi zice, iar sub imperiul vremilor, adevărul. Parcă am începe să ne apropiem de un răspuns pertinent, dar din direcţia opusă. În ciuda unor voci mesianice de carton, gloatele n-au fost niciodată însetate de adevăr. Ajung să sufere uneori organic şi să repugne cu fanatism evidenţa care le displace şi care le împiedică divinizarea erorii, dacă eroarea le seduce, le stârnesc în „inimă” acea exaltare aproape incontrolabilă care îi împinge la gesturi dintre cele mai inexplicabile. Cine are harul iluzionării cu aparenţă de adevăr devine lesne stăpânul lor, pe când cele care le decepţionează le cade victimă, oricât adevăr ar purta în vorbe şi simţire.

Unii au spus că ştiinţa a devenit noua religie. Aproape nimeni nu înţelege cum funcţionează nici cele mai simple aparate, dar li se închină şi îşi pun viaţa în măruntaiele lor de cupru şi metale nobile. Însă vedem din ce în ce mai limpede că ştiinţa intră într-un faliment răsunător. Şi nu are ea nicio vină pentru anarhia spiritelor sau pentru hrănirea noii puteri care creşte din această anarhie. Ea ne-a promis şi ne promite adevărul, sau cel puţin stăpânirea conexiunilor accesibile intelectului nostru, dar nu ne-a promis niciodată pacea ori fericirea. Ea nu ne aude lamentările şi oricum este profund insensibilă la ele şi ne alungă iluziile cu o răceală cosmică într-aşa o măsură încât nimic nu ni le mai poate aduce înapoi.

Creierului uman, mai ales celui emoţional, îi plac poveştile care fac măcar o doză mică de imposibil, posibil şi real. De la începuturile noastre am căzut cu entuziam şi abandon pradă influenţei iluziilor. „Făuritorilor de himere le-a înălţat omenirea cele mai multe temple, statui şi altare. Iluziile religioase odinioară, iluzii filosofice şi sociale astăzi – formidabile închipuiri au domnit dintotdeauna în capetele oamenilor, în succesivele civilizaţii ce-au înflorit pe acest pământ. Nu sunt, fireşte, decât nişte umbre străvezii, dar aceste plăsmuiri de vis au incitat popoarele să făurească tot ceea ce dă splendoare artelor şi măreţie civilizaţiilor.”*

În zilele noastre, lucrul asupra minţii noastre însetată de legende şi de eroi aproape imposibili a devenit o preocupare ştiinţifică. A ajuns să aibă o metodă şi o profunzime pe care doar unii o mai pot pricepe. Manipularea prin iluzie a devenit sport politic şi economic de primă importantă. Pentru că ne place. Pentru că adevărul este trist, dar iluzia este fascinantă. Aşa că poate nu ar trebui să ne mirăm că idei şi programe care frizează pentru un observator raţional, nebunia, sunt îmbrăţişate cu atâta entuziasm şi implicare. Sunt fermecătoare. Doar prăbuşirea abruptă în golul imens pe care îl creează poate duce la „trezire”. Dar şi atunci se va naşte o altă iluzie care să ne creeze o nouă bulă imensă de săpun ale cărei irizaţii multicolore în lumina soarelui să ne fascineze şi să ne ducă mai departe. 

*Gustave Le Bon, Psihologia Mulţimilor

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi