Caută 
6 MIN
\N
Vecini amabili, care chibiţează amuzaţi războiul meu tăcut cu doi nesimţiţi proaspăt aterizaţi în cartier ce îşi plasează cu tupeu maşina pe locul meu de parcare, mi-au dezvăluit tehnicile de guerilă urbană folosite cu succes de ei.
În urmă cu douăzecişidoi de ani, parcam dezinvolt, pentru prima oară, în spatele blocului nostru din Oancea, maşina second hand pe care o luasem din Germania cu banii economisiţi din bursa mea la Paris. Greşită mutare! După doar o zi, micile bestii ale vecinilor de cartier o zgâriaseră de sus până jos pentru a mă ajuta, probabil, să o recunosc mai uşor în eventualitatea că-mi va fi furată. Nechibzuit, ascult de ideea cumnatului meu şi o mut la dos, în spatele magazinului lui de pe Cuza Vodă, în curtea interioară a ansamblului de imobile de lângă poşta centrală. Şi azi îmi pot imagina stupefacţia bravilor locatari ai acelor camere imunde, membri activi ai unei comunităţi bronzate pe care nu o poţi atinge în scris nici cu o floare, văzând sfidarea de neimaginat căreia trebuiau să-i facă faţă: o maşină străină, cu număr de Germania, lăsată fără apărare peste noapte într-o curte neluminată unde poliţia nu îndrăznea să calce nici ziua, chiar dacă era în centrul centrului frumosului şi liniştitului nostru oraş. Astfel că apostrofarea poliţistului de a doua zi („bine ţi-au făcut dacă eşti tâmpit!”) era, trebuie să o recunosc, perfect meritată, la fel ca şi privirea dispreţuitor condescendentă, asemeni aceleia pe care o primesc milogii reduşi mintal, care s-a abătut asupră-mi când am îndrăznit să-l întreb când coboară să ia amprente sau să verifice urmele de copil perfect vizibile în praful lichefiat de pe cupola maşinii. Cum n-am dat curs soluţiei salvatoare, amical dezvăluită de sardonicul apărător al legii şi ordinii („prinde-i mata şi adu-i aici ca să închid dracului şi dosarul ăsta!”), am pus mâna şi am înlocuit trapa ruptă cu ranga şi am făcut rost cu pile de 100 de ml. de vopsea specială Ford, gri metalizat nuanţa „nu mai ştiu ce număr”, cu care m-am prezentat, după mari intervenţii, la vopsitorul şef de la service-ul celebru din Bucium, singurul unde se putea face, în 1992, o asemnea delicată operaţiune. Pentru şpaga consistentă înhăţată, marele meşter m-a îndatorat cu un curs scurt despre vopsitorie, chimie şi alte detalii pentru a mă face să înţeleg că frumoasa nuanţă mov pe care o avea capota mea argintie s-ar datora, firesc, gazelor de la cuptorul de alături unde am avut ghinionul să se vopsească un Aro roşu.
Aşa că mi-am pus maşina în faţa blocului, pe strada Oancea, sub felinar. Inspirată decizie! Băieţii de la blocul de vizavi au putut astfel să-mi fure capacele originale Ford în condiţii optime, fără să se rănească sau să-şi strice sculele. De data asta nu m-am mai dus la poliţie, noo!, nici chiar atât de tâmpit nu sunt. M-am enervat şi am lăsat deci hotărât maşina, unde credeţi? Ei bine da, acolo unde nu şi-ar fi permis nimeni din zonă, date fiind condiţiile de maximă insecuritate, chiar în…parcare. Iniţial lângă bloc, apoi atent finalmente la semnalele unor distinşi vecini care îmi aruncau pe capotă diverse produse agro-alimentare aflate în diferite faze de putrefacţie, de cealaltă parte, exact lângă un vesel maidan unde copiii din zonă jucau, de dimineaţă până seara, fotbal. M-am iluzionat că urmele de rangă, capota mov (finalmente m-am enervat şi am vopsit-o neagră, cu spray-ul) ca şi urmele de minge de fotbal care asezonau pitoresc vopseaua originală vor mai atenua din invidia viscerală transformată în ură contondentă jurnalistic a unor bravi colegi întru literatură, ofticaţi că aveam maşină străină. N-au atenuat-o, dar măcar veninului jurnalistic puteam să-i răspund. Aşa că maşina mea (azi upgradată cu următorul nivel de Ford second hand pe care mi l-am putut permite din bursa Fulbright) ar trebui să stea cuminte pe locul pe care, în urmă cu douăzecişidoi de ani, l-am ocupat vitejeşte sfidând condiţiile vitrege. Ar trebui…dar nu se mai poate.
Hemoragia de automobile care există azi creează uriaşe probleme de parcare pe care primăria le rezolvă dezinvolt prin interdicţii şi borduri înalte care nu fac decât să agraveze beleaua spaţiilor insuficiente. Apoi, înţelegerii amiabile dintre vecini din trecut i-a luat locul obraznicia valahilor sau nesimţiţilor locali care, proaspăt oploşiţi în zonă, cu sau fără acte trecute în cartea de imobil, calcă în picioare orice convenţie de convieţuire paşnică stabilită mutual. Am vrut, ca un cetăţean model, să fac contract cu primăria. Nu se poate decât pentru agenţi economici şi oricum nu mi-aş putea exercita dreptul de a ocupa locul plătit decât între orele 20 şi 8, în restul zilei fiind parcare publică. Astfel încât nu ştiu ce să fac. Vecini amabili, care chibiţează amuzaţi războiul meu tăcut cu doi nesimţiţi proaspăt aterizaţi în cartier ce îşi plasează cu tupeu maşina pe locul meu de parcare, mi-au dezvăluit tehnicile de guerilă urbană folosite cu succes de ei: întâi, te duci politicos şi îl înjuri ca la uşa cortului ameninţându-l că ştii pe cineva în poliţie care o să-l aranjeze; dezumflarea cauciucului este etapa următoare obligatorie; apoi îi faci o zgârietură creativă, iniţial mai fină, iar dacă tot nu pricepe boul, una adevărată, din aia de identificare, cum spuneam, în cazul în care maşina îi este furată; de aici în colo, dacă tot nu înţelege, se termină obligaţiile tale de a fi elegant şi binecrescut şi îi blochezi zilnic maşina animalului până se învaţă dracului minte şi o parchează pe locul domnului profesor de la opt care, chiar dacă scrie la ziar şi apare la televizor, e prea fraier ca să facă ceea ce trebuie conform codului adevăratului bărbat, deja amintit.
În disperare de cauză, mă gîndeam să o las peste noapte în parcarea de la Arhivele Naţionale care e supravegheată, să mă întorc pe jos până în Tătăraşi (mişcarea nu poate să-mi strice, nu?), să repet plimbarea dimineaţa, când s-ar cuveni să-mi iau maşina din parcarea instituţiei, regăsindu-mi locul din parcarea blocului pe parcursul zilei cât vecinul insolent e la muncă, iar pe seară să o readuc cuminte la birou, ca să rămână în siguranţă peste noapte. Credeţi că e o idee bună, sau mai bine să pun mâna pe par? Nu, m-am hotărît, cred că voi începe să le public, săptămânal, numerele de înmatriculare ale duşmanilor mei poate vreun fan milos face ceea ce eu nu aş putea: să le introducă maşinile în comunitatea „adidas”. Cu trei dungi.
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii
