Partide şi triburi politice

Când vine vorba despre politica românească continuăm să utilizăm inerţial etichetele stânga – dreapta, deşi ele nu mai au nici un fel de acoperire în realitate. De fapt nu au avut, decât în mică măsură, nici în trecut. PSD este aşezat, bineînţeles, la stânga. Populismul bugetar practic mai ales în ultimii doi ani ar putea justifica încadrarea, însă când a fost la guvernare, cu Tăriceanu prim ministru, asta au făcut şi liberalii, chiar dacă nu chiar aşa de deşănţat. Iar pe dimensiunea socială PSD e mai degrabă conservator decât socialist, prin discursul tot mai pronunţat naţionalist şi prin legăturile strânse pe care le menţine cu Biserica Ortodoxă. Cele două partide declarat liberale fac parte din structuri politice europene situate la poli opuşi. ALDE aparţine grupului ALDE, plasat mai la stânga decât socialiştii, în timp ce PNL aparţine Partidului Popular European. Dar asta nu înseamnă că cineva le poate diferenţia clar, în plan economic şi social, dincolo de faptul că unul este la putere şi celălalt în opoziţie.

În realitate, principalele noastre partide sunt mai degrabă reţele de interese decât formaţiuni cu o poziţionare ideologică demonstrabilă. În primul rând PSD, care controlează de departe cea mai extinsă reţea clientelară cu ramificaţii în administraţia centrală şi locală, agenţii guvernamentale, companii şi regii de stat, sindicate. Aşa că a descrie bătălia politică de la noi în termeni de stânga şi dreapta e absolut irelevant, chiar dacă prin postările de pe Facebook PSD este gratulat cu porecla „ciuma roşie”. În fapt, această distincţie ideologică nu mai este de actualitate nici în afară. Acum bătălia politică se dă între globalişti şi naţionalişti, între „elite” şi „popor”, între progresişti şi apărătorii valorilor tradiţionale. Altfel spus, în zona de identitate. Democraţiile liberale s-au structurat în interior în triburi iar temele sunt acum disputele identitare. Legate de gen, cu #meetoo în plin avânt, cele rasiale, LGBT, islamofobie, schimbările climatice şi „salvarea planetei”. Însă este impropiu să vorbim despre dezbateri. Asistăm la o suită de monologuri, se pun etichete şi se dau sentinţe, iar competiţia politică s-a transformat într-un adevărat război în care argumentele, chiar bazate pe elemente factuale greu de contestat nu au nici o valoare iar acceptarea lor de către cealaltă tabără este considerată o adevărată trădare.

Cele mai multe dintre temele de mai sus nu sunt încă relevante la noi, deşi nu există proiect european în care să nu trebuiască bifate, un ritual obligatoriu, aprecieri privind dezvoltarea durabilă sau emisiile de carbon. Însă asta nu înseamnă că nu avem şi noi triburile noastre care acţionează în acelaşi mod: forţele care luptă împotriva „ciumei roşii” şi cele care luptă împotriva „statului paralel”, fiecare cu expresiile sale mediatice. Dincolo de asta nu mai există practic nici o altă linie de dezbatere şi de diferenţiere politică reală. Ceea ce expediază la periferie o mulţime de alte subiecte majore, interne şi externe. Precum, de pildă, faptul că există bune şanse să intrăm în trimestrul al doilea din an fără un buget aprobat, ceea ce deja blochează o mulţime de activităţi şi proiecte de investiţii.

Principala temă, practic singura majoră, este bătălia pe justiţie, ultimul subiect fierbinte fiind nou înfiinţata secţie care anchetează corupţia în rândul magistraţilor. Este chiar structura care o anchetează în acest moment pe Laura Codruţa Kovesi. Cazul în sine, cu aducerea lui Nicolae Popa în ţară, este destul de şubred pe fond. Problema e mai degrabă percepţia dnei Kovesi, elementele care indică o relaţie mult mai apropiată cu Sebastian Ghiţă decât lăsase să se înţeleagă. Şi, sigur, rămâne de văzut ce se va întâmpla şi cu celelalte dosare în lucru.

Faptul că această anchetă are loc chiar în momentul în care Kovesi candidează, cu un sprijin consistent la Bruxelles, pentru noua poziţie de Procuror General European generează, desigur, justificate suspiciuni. Însă maniera în care se reacţionează, cererea de a desfiinţa Secţia abia creată, sunt la rândul lor mai mult decât problematice. Dacă ieşi din acest cadru pasional şi judeci lucrurile la rece e greu să vii cu argumente valabile care să respingă ideea în sine de a avea o secţie specială pentru anchetarea magistraţilor. Nu poţi să spui că e mai bine să ai procurori din DNA care să aibă în acelaşi timp şi posibilitatea de a ancheta judecători care trebuie să se pronunţe asupra rechizitoriilor făcute de ei sau de colegii lor. Au fost cazuri concrete în acest sens şi a spune, aşa cum se face acum, că nu e nevoie de o astfel de structură separată pentru că ar fi puţine cazuri de corupţie printre magistraţi nu e un argument valabil. Discutăm aici de o chestiune de principiu. E de bun simţ să încerci să elimini potenţialele conflicte de interese. În plus, numărul acestor cazuri nu este deloc unul nesemnificativ. Chiar din rapoartele de activitate ale DNA aflăm că în 2016 şi 2017 au fost deschise 84 respectiv 70 de dosare unor magistraţi în baza unor sesizări din oficiu. De fapt, între 2014 şi 2018 s-au deschis dosare penale pentru 3.500 de magistraţi, dar sunt multe cazuri în care e vorba de plângeri ale unor persoane nemulţumite de maniera în care au fost anchetate sau judecate, deci pot fi şi destule situaţii subiective. Ceea ce nu e cazul cu dosarele deschise din oficiu, la iniţiativa DNA.

Pe de altă parte, e drept, această Secţie poate fi, evident, utilizată ca armă împotriva unor “duşmani. Şi e perfect legitim să pui în discuţie maniera în care acţionează. Inclusiv în cazul anchetei care o vizează pe Kovesi. Asta e cu totul altceva decât să ceri desfiinţarea ei. Însă astfel de probleme pot să apară în cazul oricărei alte structuri. De pildă Curtea Constituţională era lăudată în urmă cu câţiva ani de unii care o critică vehement acum. Şi e foarte posibil ca unele critici să fie justificate. Însă asta nu înseamnă că deciziile CCR nu trebuie aplicate sau că ar trebui să o desfiinţăm. Dacă, să zicem, ajunge Călin Popescu Tăriceanu preşedinte şi o numeşte, să zicem, pe Adina Florea procuror şef la DNA, nu s-ar ajunge în aceeaşi situaţie dacă anchetarea magistraţilor s-ar face, ca în trecut, la DNA?

În acest punct se face permanent trimitere în spaţiul public la recomandările din Raportul Comisiei de la Veneţia. În care, e adevărat, sunt exprimate reţineri faţă de decizia de a înfiinţa această secţie. Însă acestea sunt prezentate drept puncte de vedere ale unor interlocutori din ţară, nu sunt recomandări exprese ale Comisiei. Care, ţine să menţioneze faptul că „în cercurile judiciare din România există opinii diverse în privinţa oportunităţii şi avantajelor noii Secţii” dar precizează că „decizia privind organizarea şi structura Ministerului Public aparţine autorităţilor naţionale competente”. Mai mult, consideră că „preocuparea legiuitorului de a asigura, în contextul noii secţii propuse, garanţii procedurale efective magistraţilor vizaţi trebuie salutată”. Cu alte cuvinte, Comisia de la Veneţia recunoaşte faptul că decizia de a înfiinţa această Secţie a stârnit intense controverse interne, le trece în revistă alături de aprecierile pozitive precum prevederea ca şeful noii structuri să fie numit de plenul CSM nu doar de secţia de procurori, şi recomandă consultări suplimentare în interiorul „corpului profesional” din justiţie. Adică nu are nici pe departe poziţia negativă categorică la care mulţi fac trimitere probabil fără să fi citit raportul.

Din păcate, din cauza acestor diviziuni tribale profunde e aproape imposibil să faci o discuţie raţională, pentru că fiecare parte extrage doar argumentele care îi convin şi le ignoră complet pe celelalte. Ca şi în cazul deciziei Ministerului Justiţiei legate de delegarea şi detaşarea procurorilor. Există temeri justificate că se încearcă o „reconfigurare” a componenţei corpului de procurori. Însă asta este posibil şi pentru că vechea conducere DNA a preferat să-i ţină pe mulţi procurori cu delegaţie în loc să-i nominalizeze pe posturi prin concurs, un procedeu care îi făcea sensibil mai vulnerabili la presiuni interne. Este un exemplu care ilustrează foarte bine un aspect fundamental: nu poţi spune că anumite lucruri sunt bune doar atunci când îţi convin pentru că la un moment se pot întoarce împotriva ta şi atunci rămâi fără argumente valabile când critici, legitim, derapaje de tipul celor de mai sus. Iar acest lucru se vede. Asistăm la erodarea sprijinului la nivelul opiniei publice. Chiar dacă oamenii consideră în continuare problema corupţiei drept una importantă, nu o mai văd ca o bătălie între îngeri şi demoni.

Asta nu înseamnă însă că nu trebuie să fim îngrijoraţi de demersul destul de transparent al actualei guvernări de încerca subordonarea justiţiei, ceea ce evident ne-ar reîntoarce în timp la situaţia de acum 15-16 ani, din timpul guvernării Năstase. Este o problemă reală şi trebuie, evident, reacţionat. Dar un mare semn de întrebare este acela dacă maniera în care se procedează acum este cea mai potrivită. Dincolo de cele două triburi politice, mediatice, din societatea civilă, prinse în această dispută aprinsă există un public destul de larg care e relativ sceptic. Nu reacţionează doar la sloganuri, vrea şi argumente credibile. Dacă problemele dnei Kovesi din justiţie se dovedesc reale şi, în ciuda acestui lucru, este nominalizată la Bruxelles, se va putea pedala, destul de eficient, pe un discurs naţionalist victimizant care pe termen mediu şi lung ar putea avea un impact negativ consistent. E un factor care nu trebuie nicidecum subestimat.