Petre Andrei între oglinzi paralele

Privind retrospectiv, nu cred că putea fi o alegere mai neinspirată în perioada interbelică când cele două totalitarisme – cel roşu şi cel brun – se zvârcoleau pentru supremaţie muşcându-se mortal, decât să fii onest şi să le dezavuezi public pe amândouă. Democrat de stânga, voluntar şi erou în Primul Război Mondial, Petre Andrei a avut, de la bun început, o poziţie antitotalitară lipsită de echivoc. A dezavuat critic naşterea fascismului publicând imediat un studiu care rămâne valabil şi astăzi şi a criticat tăios deriva tradătorilor locali, agenţi ai terorismului bolşevic organizaţi în celulele subversive şi ilegale ale partidului comunist. Democrat de stânga, după cum spuneam, interesat de temele sociale şi de situaţia ţăranilor, va intra în politică în siajul lui Ion Mihalache, fondatorul Partidului Ţărănesc, după ce se formează, în 1927, sub girul lui Iuliu Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc, devenind apoi deputat cu multe poziţii ministeriale în timpul deceniului carlist. Antifascist şi anticomunist, va fi eliminat fizic de primii şi simbolic de ceilalţi astfel încât, astăzi, memoria lui Petre Andrei mai e întreţinută, pâlpâind, doar de universitatea privată care îi poartă numele.

Sub coordonarea infatigabilului Sorin Bocancea, noua apariţie editorială, volumul Memorii şi istorii, care reuneşte două lucrări anterioareⁱ inexistente azi în librării, prezintă publicului educat informaţii aduse la zi, revăzute şi dezvoltate nu numai despre filosoful, sociologul, universitarul şi omul politic interbelic, ci şi despre fiul lui, care îi poartă numele (alintat de prieteni Pichi!) cel care şi-a dedicat viaţa, nu lipsită de privaţiuni şi persecuţii politice, refacerii memoriei corecte a tatălui său, memorie alterată de diverse filtre ideologice şi umane. O spun net: cartea este un reper de neocolit nu numai pentru buna înţelegere a destinului tragic al marelui sociolog, ci şi ca o frescă formidabilă a lumii universitare ieşene din interbelic şi apoi din vremea comunismului naţional, precum şi a frământărilor politice cărorea le-au fost martori cei doi Petre Andrei. Valorificând tematic (Studii, Familie, Carieră universitară, Politică etc.) jurnalul, corespondenţa, interviurile şi foarte multe documente şi fotografii din colecţiile Arhivelor Naţionale Iaşi şi ale Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, editorii creează o frescă surprinzătoare şi captivantă prin care istoria complexă a celor două personaje centrale, tatăl şi fiul, ne este atrăgător dezvăluită. Deşi masivă, cartea este uşor de parcurs graţie stilisticii diverse şi a montajului literar abil. Cei doi Andrei ne sunt revelaţi printr-o serie de imagini în oglinzi paralele, cu tipuri de scriitură diferite (confesivă, orală, documentară, sec-administrativă etc.) care face ca reconstrucţia trecutelor lor vieţi să fie una vie şi surprinzătoare, iar portretele lor să fie conturate în tuşe fine şi detaliate care trec de simpla evocare melancolică. Mărturisesc că pentru mine a fost o revelaţie să retrăiesc un timp atât de straniu şi de puţin cunoscut, direct, fără filtre ideologice, un timp al încercărilor şi al violenţei, un timp al crimei şi al nedreptăţilor pentru care ambele totalitarisme, cel roşu şi cel brun, sunt infinit vinovate în faţa istoriei.

Ca şi în alte cazuri recente de mari profesori interbelici ai universităţii ieşene, Vespasian Pella (readus în memorie de Aurora Ciucă) sau Octavian Ionescu (salvat de la uitare de Marina Mureşanu) şi în cazul lui Petre Andrei, Fondul Universităţii „Al.I.Cuza” aflat la Arhivele Naţionale Iaşi se dovedeşte a fi crucial. Cartat metodic de Sorin Bocancea, cu documente puse în lucrare împreună cu cele din Fondul personal Petre Andrei (graţie donaţiei făcute de fiul său Petru P. Andrei), tot acest material de arhivă renaşte în volumul amintit oferind o excelentă oportunitate de reconstrucţie echilibrată şi dreaptă a unui trecut tulbure şi a unor destine încercate de istorie. Cele trei viespare: universitar, politic şi guvernamental îşi găsesc o descriere interesantă şi vie în această complexă refacere a trecutului celor doi. Şi nu puţine sunt situaţiile care ar merita a fi discutate comparativ cu vremurile sub care trăim azi.

Ca de exemplu, monstruoasa cabală pe care naşii zurbagiilor studenţi „creştini” care vor deveni legionari (A.C. Cuza şi Ion Găvănescul – decanul Facultăţii de Drept) au construit-o în Senat pentru a împiedica aducerea lui Petre Andrei ca profesor la catedra de sociologie a mentorului său, Dimitire Gusti, după mutarea acestuia la Bucureşti. O epopee demnă de pana lui Homer, în care Petre Andrei, ales singur bursier al universităţii de către Gusti şi Ioan Petrovici, cu doctorat la Berlin sub conducerea lui Alois Riehl şi cu studii la Leipzig de Filosofia Culturii (de unde apoi cursul său de Filosofia Valorii) cu Ernst Cassirer, erou de război cu o activitate de suplinitor şi cercetător absolut exemplară, este hărţuit administrativ timp de doi ani de cei amintiţi (care-l voiau în loc pe un comiliton politic, un oarecare Garabet Aslan!) pentru a nu putea prelua catedra magistrului său. În aceeaşi direcţie, recomand citirea consistentului proces verbal al dezbaterii din Senat după asasinarea prefectului Manciu de către Corneliu Zelea Codreanu, unde A.C. Cuza a fost judecat de colegii universitari în calitatea sa reală de instigator moral al crimei. Întreaga şedinţă este redată în carte şi, după părerea mea, ar merita a fi discutată la orele de istorie din liceu. În fine, nu în ultimul rând, volumul reconstruieşte tragedia din ziua de zece a zecea patruzeci când Ilie Vlad Sturza, căpetenia legionară a judeţului Iaşi, fiul lui Mihail R. Sturzaⁱⁱ, ministru de externe în timpul Statului Naţional Legionar condus de Ion Antonescu, îl obligă pe chestorul de poliţie Ioan Vlasie să percheziţioneze casa lui Petre Andrei pentru a-l aresta. Cum acesta ezită să-l reţină pe profesor spunând că trebuie mandat, Sturza pleacă pentru a lua ordinul de arestare şi revine cu o gardă legionară, dar profesorul, care ştia ce-l aşteaptă după ce văzuse soarta lui Victor Iamandi, şi care pregătise din timp scrisori pentru soţie şi copii, se otrăvise deja alegându-şi singur, demn, sfârşitul. Inutil, desigur, să mai adaug faptul că Sturza îl arestează chiar pe chestor şi că el, împreună cu tatăl său care rămâne ministru în guvernul fantomă din exil al lui Horia Sima vor trăi bine mersi în străinătate după ce au fost scoşi din ţară de nazişti refugiindu-se la Viena, apoi în Argentina şi finalmente la Madrid. Unde au supravieţuit nestingheriţi şi fără griji până în anii 80.

Respectând adevărul istoric, editorii ne prezită şi finalul anilor 30 când Petre Andrei, simpatizat de Carol al II-lea, are numeroase funcţii guvernamentale şi, pentru a deveni ministru al educaţiei şi şeful comisiei de bacalaureat a lui Mihai, acceptă să îmbrace uniforma ridicolă a Frontului Renaşterii Naţionale, structură politică unică a Dictaturii Regale. Această uniformă, care, după propriile mărturisiri, îl cam „strângea” pe profesor va fi motivul persecuţiei vreme de două decenii îndurate de fiul său din partea „tovarăşilor de drum” locali ai barbarilor sovietici care au ocupat ţara în 1944.

Şi povestea lui de „duşman al poporului”, nu numai din cauză că era fiul „slugii lui Carol” (cum delicat ştim că se exprimau propagandiştii comunişti), ci şi pentru că, în memoria tatălui, încercase o reînviere a PNŢ-ului, este una teribilă din care reuşeşte, finalmente, să scape graţie celor doi prieteni ai tatălui său care făcuseră „pactul cu diavolul roşu” şi erau în importante funcţii de decizie: Mihai Ralea şi Cristofor Simionescu.

Pe scurt, un caleideoscop fascinant şi interesant care merită citit şi analizat!

ⁱ Petre Andrei, Petru P. Andrei – Memorii şi istorii, volum îngrijit de Sorin Bocancea, Iaşi: Institutul European, 2022, 500p. Volumul reuneşte, într-o ediţie revăzută şi adăugită, textele publicate anterior sub titlul Petre Andrei. Jurnal. Memorialistică. Corespondenţă, Iaşi: Graphix,1993 şi Confesiuni Petru P. Andrei, convorbiri cu Diana Petrişor, Iaşi: Ankarom,1997.

ⁱⁱ Moftul cu „dz”-ul vine din alfabetul chirilic unde litera „z” este astfel scrisă. Dacă la domnitorul Mihail Sturdza şi la urmaşii lui mai poate avea un sens această ortografie vetustă, la ramurile colaterale ale Sturzeştilor mi se pare exagerat acest scrupul în cazul folosirii alfabetului latin

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor