Petrov (I)

În anul 2004, am fost printre cei are au investit speranţe în Alianţa DA, dar mai ales în Traian Băsescu. Ceva în personajul marinarului îmi inspira încredere. Poate tăria de a nu ceda la necontenita hărţuială la care-l supuseseră pesediştii în timpului mandatului de primar general. Poate curajul de a lua decizii nepopulare – desfiinţarea chioşcurilor insalubre ce desfigurau Bucureştiul fiind doar una dintre ele. Poate limba lui ascuţită, perfect asortată cu ciuful rebel, cu ochiul întredeschis şi râsul gâjâit. Habar n-am.

Credeam însă că posed câteva certitudini. De pildă, eram convins că, din poziţia sa de comandant de navă, dezvoltase legături destul de strânse (strict profesionale) cu sinistra securitate. Dar, după odioasa epocă PDSR, cu Iliescu şi Năstase pe post de salvatori ai bolşevicilor, ajunsesem la concluzia că doar cineva din interior, cu mai multe calităţi decât defecte, putea distruge „structurile”. Totuşi, excludeam ferm ipoteza turnătorului de duzină, a delatorului ordinar ce-şi dă în gât colegii de şcoală sau amicii de pahar. Duşmanii de toate culorile îi reproşau vânzarea flotei, nicidecum caracterul infam, de slugă năimită a regimului comunist. Bizar, cum, vreme de peste 20 de ani, nimeni nu a dezvăluit identitatea informatorului Petrov!   

Nu sunt de acord cu cei care susţin că Băsescu chiar a învins sistemul. Ex-preşedintele doar a forţat schimbarea de generaţie în interiorul sistemului, o schimbare care s-ar fi petrecut oricum, peste alţi câţiva ani. După 2005, în locul foştilor activişti au ieşit la rampă rudele activiştilor, în locul securiştilor au apărut în prim-plan protejaţii securiştilor, iar în locul secretarilor de partid s-au ivit, inocenţi, liderii uteciştilor. Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu sunt exemplele reprezentative. În schimb, Băsescu a profitat de această schimbare de generaţie pentru a introduce în sânul puterii şi alte personaje, unele marginale, de mahala, precum Elena Udrea. Dorinţa noilor veniţi de a acapara tot mai multă putere a întreţinut iluzia unei lupte pe viaţă şi pe moarte cu „foştii”. Nu înţelegeam tabloul complet, dar asistam doar la o bătălie între ticăloşi. 

Un timp, Băsescu s-a bucurat de un succes fenomenal în rândul populaţiei, chiar dacă astăzi numeroşi indivizi care practicau şantajul şi jaful în numele PD se declară scârbiţi de marinar. E singurul preşedinte ce a reuşit să strângă în jurul său o mulţime de intelectuali de calitate, păcăliţi la rândul lor de jocul de umbre. Nu le imput nimic. A fost singura perioadă când profesionişti adevăraţi conduceau anumite instituţii adevărate. Aduceţi-vă aminte de vâlva creată de evenimentele organizate de ICR, ce funcţiona atunci sub patronajul Preşedinţiei. Şi uitaţi-vă ce înseamnă acum Institutul Cultural Român, ticsit de caracudele inculte din PSD-PNL girate de Iohannis!

Sprijinul pentru Traian Băsescu ajunsese atât de considerabil (mai ales după acel 70% în favoarea lui de la primul referendum de demitere) încât o spaimă cumplită a intrat în opoziţie. Am cunoscut pesedişti ce tremurau literalmente când auzeau de Băsescu, dar şi (după ruptura din cadrul Alianţei DA) liberali get-beget ce ar fi făcut orice pentru a fi primiţi în PD. Aşa a apărut PDL. Părea că valul băsist portocaliu va mătura tot şi că lupta anticorupţie chiar avea o şansă de reuşită.

Existau însă, încă de la început, mici, iar apoi din ce în ce mai mari inadvertenţe ce deranjau un observator nu neapărat foarte atent al vieţii politice. Procesul comunismului, declanşat de Băsescu, putea fi un moment de cotitură în istoria postdecembristă, dar s-a dovedit un simulacru mizerabil. După „proces”, comuniştii şi securiştii au continuat să acumuleze averi şi privilegii, doar că din postura de fani ai lui Băsescu! Iar foarte multe dosare referitoare la crimele fostului regim, cele esenţiale, au rămas pe mai departe sub cheie.

Despre traseism şi afaceri colosale, despre ascensiunea fulminantă a incompetentei Elena Udrea şi a clanului Cucoş, despre intrarea în scenă a Elenei Băsescu, ca şi despre ieşirea din scenă a lui Mircea Băsescu, dar şi despre reformele pe care ar fi putut să le facă, dar nu le-a făcut, data viitoare.