Politehnica lui Kogălniceanu

Ştiam câte ceva despre o astfel de iniţiativă, dar nu am fost curios să aflu amănunte, considerând că nu este altceva decât un alt episod care se înscrie în nesfârşitul şir de neputinţe în ceea ce priveşte şcoala noastră dintotdeauna, … şi de-ar fi doar şcoala…

După revoluţia paşoptistă, la 3 martie 1850, Mihail Kogălniceanu înaintează Domnitorului Grigore Ghica (1804-1857), un raport prin care arată greutăţile mari cu care are a lupta Departamentul de Lucrări Publice al Moldovei, din pricina lipsei de Ingineri şi Arhitecţi, cu care să se împlinească slujbele curente ale oraşelor şi drumurilor ţării. Conu’ Mihalache, cu toate că nu avea studii de inginerie, ci de drept, la Universitatea din Berlin, nu se rezumă, în cea mai pură tradiţie şi continuitate mioritică, la intenţii şi promisiuni, ci prezintă Domnitorului un proiect pentru înfiinţarea unei şcoli de aplicaţie de Ingineri şi Arhitecţi pe lângă departamentul de lucrări publice, potrivit pildei păzite pretutindeni unde sunt asemine ministerii. Kogălniceanu face şi o evaluare a cheltuielilor cu înfiinţarea şi finanţarea anuală a şcolii (noi i-am spune astăzi contractul instituţional, adică suma care revine universităţii în funcţie de diverşi indici şi indicatori de calitate). Este prezentat bugetul total (33.400 lei), precum şi defalcarea acestuia pe diverse capitole de cheltuieli, aşa cum am spune noi cu limbajul de lemn de astăzi. Bugetul includea sume pentru cărţi şi instrumente de arhitectură şi inginerie, precum şi pentru salarii, care reprezentau de 67% din total, ceea ce astăzi ar da foarte bine la evaluările ARACIS ale instituţiilor de învăţământ superior.

Într-un cuvânt, rezulta un proiect coerent, clar, nu foarte costisitor, fezabil şi, oricum, extrem de necesar. După numai o săptămână, Domnitorul recomandă Sfatului extraordinar spre cercetare şi aprobarisire şi, la 9 martie 1850, proiectul pentru înfiinţarea unei Şcoli de aplicaţie pentru drumuri şi zidiri, capătă încuviinţarea domnească pentru aducere întru îndeplinire. Ce s-a întâmplat mai departe nu se ştie în detaliu, singura certitudine este faptul că şcoala nu s-a înfiinţat… Andriescu-Cale scrie, într-o manieră sibilinică, precum că nu s-a putut afla până acum dacă această şcoală a luat fiinţă, cât a durat şi de ce a dispărut, sau din ce pricini nu a fost înfiinţată.

Ioan Andriescu-Cale era profesor universitar, absolvent al Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi, al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, cu o teză de doctorat la Politehnica din Charlottenburg, Germania, fiind unul dintre fondatorii învăţământului de hidroamelioraţii din România. A fost profesor de hidraulică, centrale hidraulice şi hidroamelioraţii la Universitatea din Iaşi şi apoi la Şcoala Politehnică „Gheorghe Asachi”. A scris cărţi despre utilizarea bitumului la pavarea drumurilor şi despre Prutul navigabil. A fost director general în Ministerul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice (1940), profesor titular al catedrei de Hidraulică agricolă din cadrul Facultăţii de Agronomie din Bucureşti, secţia Geniu rural (1940-1948), după care a fost transferat la Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare din cadrul Universităţii din Galaţi, unde devine şef de catedră (1948-1958).

Bineînţeles că nu putem să nu privim toată această poveste într-o cheie contrafactuală, adică să ne gândim la „… ce-ar fi fost dacă…?”. Oare era posibilă înfiinţarea unei astfel de şcoli politehnice?

Dacă analizăm domeniile în care s-ar fi desfăşurat activităţile acelei politehnici (cadastru şi inginerie civilă/ arhitectură), lucrurile par credibile. La vremea aceea, în ţările române erau prezente, într-o formă incipientă, numai industriile extractive şi cele de prelucare a lemnului şi materialelor textile. Însă, era mare nevoie de ingineri de cadastru şi ingineri de drumuri şi poduri, motiv pentru care prima politehnică de la noi, cea de la Bucureşti, înfiinţată la 1864, se va numi Şcoala de Poduri şi Şosele, Mine şi Arhitectură. Astfel că nu s-ar putea spune că Mihail Kogălniceanu nu a avut fler, ci că nu avut parte de acele conjuncţii astrale care fac posibile marile schimbări de destin a popoarelor.

Dacă s-ar fi înfiinţat, la Iaşi, politehnica lui Kogălniceanu, chestia asta ar fi nedumerit şi mai mult pe colegii politehnişti bucureşteni, care, oricum, trebuie să accepte faptul că Gheorghe Asachi a fost mai bine racordat la mersul timpului, înfiinţând, în 1813, la Iaşi, clasul de inginerie şi hotărnicie, prima şcoală de inginerie în limba română, cu cinci ani mai devreme decât ardeleanul din Avrig, Gheorghe Lazăr, care va fonda, la Bucureşti, la 1818, Şcoala de la Mănăstirea Sf. Sava, tot o şcoală de cadastru, ca şi aceea a lui Asachi.

Oricum, nu putem să nu ne gândim la cât de aproape am fost de a avea o politehnică la Iaşi, la 1850. Ar fi fost prima universitate din ţară!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi