Povestiri din pandemie (II)

În toiul pandemiei, într-o seară, la oră târzie, m-a sunat colegul meu de la Filozofie, Droberto Nordi. Vorbea cu glas aproape şoptit. A zis că trebuie neaparat să-mi explice ceva important, întrucât, date fiind condiţiile, nu ştia dacă şi când o va mai putea face. Conotaţiile misterioase ale şoaptelor lui Droberto m-au speriat. „Dragul meu”, s-a pus el imediat pe povestit, „ştii prea bine că m-am ocupat minuţios, în lucrările mele, de filozofia iluministă europeană. Am ajuns chiar şi la americani cu cercetarea, scriind masiv despre Thomas Paine. M-a obsedat, pur şi simplu, epoca raţiunii. Recent însă, am trăit o revelaţie, cum să spun, fatală pentru convingerile mele ştiinţifice, acumulate într-o viaţă de studiu… Să o iau cu începutul! Pe scara blocului meu locuieşte un pensionar mare iubitor de pisici. Le îngrijeşte cu un devotament exemplar. De peste douăzeci de ani, omul iese din bloc la ore fixe şi hrăneşte, alintă şi verifică starea de sănătate a tuturor mâţelor din cartierul nostru. Se strâng lângă el zeci de feline mieunătoare şi recunoscătoare, pe care le serveşte, în farfuriuţe speciale, cu mâncare atent gătită. Când este cazul, le duce la veterinar şi le strecoară apoi, în hrană, tot felul de medicamente scumpe. Generaţii întregi pisiceşti l-au cunoscut şi i-au făcut temenele prietenoase. Cu precădere, un motan bătrân (cu cel puţin două decenii de viaţă în spate), uriaş, care se întâlneşte cu acest binefăcător al speciei sale încă de la debutul istoriei lor. Îl cheamă Ferdinand, dar eu l-am poreclit Patriarhul. Şi vecinului i-am pus un supranume – Zeul. Am considerat că ar fi apelativul cel mai potrivit, având în vedere imaginea lui în ochii şi minţile pisicilor. El e zeul, cel care săvârşeşte miracole şi gesturi transcendente, de neimaginat pentru lumea felină. Este figura sacră, singulară, omniprezentă, pe care toate mâţele o cunosc şi venerează chiar de la naşterea lor. Universul, pentru ele, gravitează, stabil, în jurul Zeului atotputernic şi atoateştiutor…”

„Eeei, Codrine”, a oftat Droberto, „dar o situaţie teribilă a apărut în urmă cu câteva săptămâni. Vecinul meu, Zeul, s-a îmbolnăvit de COVID. A fost o formă uşoară, însă tot a trebuit să fie spitalizat pentru o vreme. Pisicile au intrat în degringoladă. În primele zile ale absenţei Zeului, s-au adunat, cu Patriarhul în frunte, panicate şi derutate, la vechile locuri de socializare. Mieunau şi se holbau de jur împrejur, de parcă s-ar fi trezit brusc pe Marte. Am încercat noi, ceilalţi vecini, să-l suplinim pe Brahma al lor. Am cumpărat mâncare fină şi scumpă şi le-am îmbiat cu afecţiune. Nimic. Ne priveau cu suspiciune ostilă. Mai gustau unele, temătoare, nu zic, dar, în general, stăteau la distanţă, sugerând o îndoială supremă. Atunci m-a lovit epifania, fratele meu! Mi-am dat seama că mâţele ajunseseră în epoca raţiunii. Creierele lor minuscule îşi învârteau frenetic rotiţele, construind scenarii. Scenariul cel mai plauzibil iradia, cu siguranţă, din versetul celebru al Psalmului 52: ’Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!’ S-a instaurat deci, morbid, necredinţa. Mi-i imaginam pe motanii tineri din grup, cu înclinaţii filozofice, perorând, cu mieunături ironice, peiorative, pe tema iluziei religioase şi a primitivismului habotnic. Am certitudinea că vreun Nietzsche felin mârâise deja, în ovaţiile gloatei, că ’Dumnezeu ar fi murit’. Poate Feridinand, Patriarhul, cel care ştia istoria de la originile ei, s-a opus, iniţial, blasfemiei. Poate le-a făcut teoria ’zeului ascuns’ (deus absconditus), mergând pe principiul invizibilităţii Divinităţii, sau pe cea a ’zeului indiferent’ (deus otiosus), evidenţiind necesitatea retragerii periodice a Creatorului din spaţiul creaţiei sale decăzute, dar nu i-a mers. Vocile mieunate ale detractorilor raţionalişti au fost mai puternice. Patriarhul s-a retras, dispărând din peisaj (aidoma lui Moise pe muntele Sinai, în timp ce neamul ales îşi construia, idolatru, Viţelul de Aur). Vârsta primordială se terminase.”

„Of”, a continuat Droberto Nordi, „lucrul a devenit clar abia când Zeul s-a întors cu adevărat. Ieşit din boală, vecinul meu şi-a reluat rutina îngrijirii mâţelor. Ce să vezi? Raţionaliştii (iluminiştii) câştigaseră războiul. Felinele nu-l mai recunoşteau. Îl tratau cu dispreţ, chiar dacă, silite de împrejurări, haleau mâncarea pusă în farfuriuţe. Armonia mitică se disipase. Am realizat astfel că toate cărţile mele despre epoca raţiunii sunt supralicitarea unui fals ideologic grosolan. Dacă celor care le-au citit nu mai am ce să le fac, pentru pisici, am gândit, nu era totul pierdut. Într-o dimineaţă, am sărit aşadar (spre groaza Zeului), violent, în mijlocul lor, pe când se îndopau necredincioase, şi le-am cerut – urlând: ’Ingratelor!’ – să mă asculte. Ah, m-au făcut franjuri, prietene… Scuză-mă, trebuie să închid! Am trezit un coleg de salon, foarte furios de felul lui, şi nu e deocamdată ora sedativului de noapte… Pa!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi