Precariatul

Specialiştii britanici (şi lexicografii americani) pun originea acestui giumbuşluc lexical pe seama fuziunii dintre engl. precarious ‘precar’ şi engl. proletariat ‘clasa muncitoare’. Nu e nici prima, nici ultima mostră de creativitate care îmbogăţeşte sfera cuvintelor-valiză. Termenul are coloratura tehnică şi voit doctă a jargonului folosit de sociologi şi de economişti pentru a face referire la oamenii fără rădăcini socio-profesionale puternice şi stabile. Precariatul – scrie cunoscutul economist Nouriel Roubini – este oglinda contemporană a proletariatului marxist. Vorbim despre clasa dispreţuită a celor cu situaţie nesigură, de azi pe mâine, folosiţi ca masă de manevre concepute în culisele vieţii publice. Aşadar, una din notele caracteristice ale acestei pături o constituie, cum ar scrie etologul Konrad Lorenz, receptivitatea la îndoctrinare, iar această particularitate evidenţiază succesul retoric al puzderiei de voci antisistem, de la antivaxeri şi ecofanatici la eugenişti de şcoală nouă. În diverse ocazii, profesorul Roubini a arătat că, în conjuncţie cu imobilitatea socială, nesiguranţa economică amplifică percepţiile negative orchestrate împotriva unei orânduiri pe care mulţi demagogi se îngrijesc zilnic să o prezinte ca fiind brutală, nedreaptă, oprimantă. Această clasă este numită de Noah Yuval Harari clasa oamenilor inutili. Pentru aceştia, ostracizarea indusă de progresul tehnologic antrenează spiritul de revoltă şi pune în lumină drama intensă a vieţilor măcinate de deprimare, sedentarism şi abuz de alcool sau de droguri.

Ar fi, totuşi, regretabil să omitem şi un alt aspect de real interes. Precariatul material ucide, însă nu este mai puţin important şi amănuntul că precariatul intelectual are consecinţe devastatoare. De fapt, cel dintâi este animat de cel de-al doilea, aşa cum genele HOX ne modelează înfăţişarea. „Lenevirea” tehnologică a omului, adică ignoranţa vândută la pachet cu gadgeturile şi deviceurile smart, ultracomode, de ultimă generaţie, pare a spori riscurile educaţiei de spoială, în loc să le prevină. Ce rost ar mai avea, oare, să ţii minte ceva, orice, din moment ce asistentul electronic, pe care, mai nou, îl putem primi chiar la naştere, se activează prin comandă vocală sau la o simplă atingere, ne poate transmite tot ce vrem şi ce nu vrem, poate înmagazina şi reproduce fără ezitare şi fără greş filmul vieţii, ne poate hrăni iluziile, ne poate modela gândurile, ne face, într-un cuvânt, translucizi? E ca şi cum tehnologia le-ar dezvălui oamenilor promisiunea nemuririi (fie şi ca surogat digital), dar, în acelaşi timp, le alimentează, în masă, anxietatea de a fi ei înşişi. Chestiunea anturajului digital merită, fără dubiu, studiată mai îndeaproape, iar unele studii atestă amploarea unui fenomen odios, cu acţiune pregnantă în mediul reţelelor de comunicare online, şi anume spirala tăcerii (frica de a exprima public ceea ce gândim).

Prin urmare, o pledoarie susţinută împotriva precariatului intelectual, oricât de tardivă, de ridicolă şi de inutilă ar putea părea cuiva, are ca miză educaţia. Visul luminos al elitei iluministe dârdâie din încheieturi ca o statuie veche şi coclită a bătrânului Darwin pe care revoltaţii zilei ţintesc să o doboare de pe soclu şi să o calce în picioare. Mai mult decât în vremea sa, părintele evoluţionismului este astăzi dezonorat şi ponegrit de „alternative” care sfărâmă şi memoria altor eroi ai ştiinţei: teoria pământului plat (Euclid, Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Einstein), curentul antivaccinist (Louis Pasteur, Robert Koch), ecoterorismul (Alexander von Humboldt, Konrad Lorenz). Din respect faţă de savanţii enumeraţi, mă limitez doar la cele trei exemplificări de grandioase reinventări ale roţii. Ceea ce vreau să subliniez este că, sub povara precarităţii intelectuale, vocea ştiinţei pare a se stinge sugrumată de „ideologii” care nu au nici în clin, nici în mânecă cu ţelul de a înfăţişa lumea aşa cum este ea în fapt şi nu cum ne-ar conveni nouă să o luăm în stăpânire. În numele Libertăţii, libertăţile fundamentale sunt astăzi dezarticulate ori puse pe rând la stâlpul infamiei. În loc să culegem binefacerile Iluminismului, muşcăm aproape zilnic din fructele otrăvite ale mâniei. Roim, asemenea pierdutelor galaxii ale universului, în jurul propriilor noastre slăbiciuni şi rătăciri, căci nu este puţin lucru „să vezi cât sunt oamenii de orbi când păcătuiesc ei, şi cât de îndârjiţi prigonitori ai viciilor pe care nu le au ei înşişi” (Niccolo Machiavelli).

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video