Protestul şi implicarea

Cei din prima categorie au avut mereu cel puţin un motiv destul de puternic care i-a determinat să nu acţioneze împotriva nedreptăţilor care erau aplicate asupra lor, a cruzimilor de tot felul. Le-a fost teamă de repercusiuni brutale, chiar mortale asupra propriei persoane sau familiei, de confiscări, de temniţă şi multe altele, din partea reprezentanţilor puterii. Ori le-a fost teamă de reacţii adverse din partea celorlalţi cetăţeni care simpatizau cu regimul şi care erau mai numeroşi sau/şi locuiau în imediata apropiere şi îşi puteau manifesta la rândul lor dezaprobarea într-o formă de contra protest care ar fi putut avea urmări grave. Mai există, evident, şi cazul celor cărora le-a fost prea lene şi nu au reuşit să găsească un motiv atât de puternic care să îi determine să îşi mişte fundul şi să arunce cu o piatră în gardul cezarului. Sunt unii care se mulţumesc şi cu un colţ de pâine pe săptămână şi o gură de apă, pe aceia nu te poţi baza la niciun război, ei sunt zen, iar pentru ei lumea e minunată aşa cum e, nimic nu merită schimbat, totul e perfect, Dumnezeu e mare ş.a.m.d.

Cei din a doua categorie au fost oameni disperaţi, cărora le-a ajuns cuţitul la os şi au realizat că moartea e un preţ mic pe care l-ar putea plăti pentru a scăpa de chinul prin care trec sub respectivul regim. Pentru aceştia pur şi simplu nu mai exista altă cale de a mai continua viaţa în ţara lor. Alţii au fost cei pătrunşi adânc de spiritul dreptăţii care nu se pot abţine să nu intervină ori de câte ori sunt confruntaţi din întâmplare sau în mod planificat, cu situaţii injuste. Pentru aceştia a se preface că nu văd o crimă sau nu aud un ţipăt de ajutor sau de durere e un chin mai mare decât acela de a interveni şi a simţi pe propria piele suferinţă cumplită.

Cei mai mulţi au fost, sunt şi vor fi mereu din prima categorie. Aceştia vor fi marea majoritate, una covârşitoare. Ei vor fi pătrunşi atât de profund de instinctul de supravieţuire, încât nu vor acorda nici cea mai mică şansă unei clipe nedrepte de a deveni altceva decât ce a fost şi până atunci, adică una liniştită, monotonă, sigură… Chiar dacă lucrurile s-au schimbat enorm în secolul nostru, chiar dacă nu mai sunt regimurile dictatoriale, poliţieneşti, criminale de altă dată, chiar dacă ceilalţi concetăţeni nu mai sunt sălbatici sau analfabeţi ca înainte, ci, din contra, civilizaţi, educaţi, plimbaţi prin ţări străine chiar şi mai dezvoltate decât cea în care trăiesc.

Dacă, de pildă, astăzi vezi un analfabet rătăcit prin civilizaţie care îşi goleşte portbagajul de gunoi pe stradă, ar trebui să ai mult mai multă încredere şi linişte să îi atragi atenţia tu însuţi că face un lucru greşit şi că ar trebui să se oprească decât cu un centenar în urmă (apropo, La mulţi ani, România! Trăiască Marea Unire!) când, probabil, ţi-ar fi găsit ciolanele rupte aruncate prin boscheţi abia după câţiva ani, în urma unei astfel de îndrăzneli…

Sau, dacă observi că un hoţ bagă mâna în buzunarul cuiva să fure, ar trebui să fie mult mai uşor să te implici, să îl atenţionezi pe el şi pe cei din jur decât acum un secol… Nu?!… Nu?

Astăzi chiar sunt încurajate sesizările şi intervenţiile cetăţeneşti. Toţi trebuie să fim cu ochii în patru după nedreptăţi şi să le sesizăm imediat pentru ca ţara să devină una din ce în ce mai bună. Tot timpul, nu doar atunci când ne ustură prea tare… Pentru că acestea dau rezultate, să ştiţi. De fiecare dată când am protestat şi m-am implicat ceva s-a schimbat în situaţia respectivă, şi mai întotdeauna spre bine.

De exemplu, cu o zi înainte de greva din sănătate, adică duminica trecută, am ajuns la UPU de la Neurochirurgie trimis de la UPU Spiridon. Am citit de la început regulamentul scris mare şi în detaliu la triaj, acela cu timpul de aşteptare al pacienţilor în funcţie de gravitatea afecţiunii de care suferă, de la 0 minute pentru cei care au pusă viaţa în pericol imediat, trecând prin 120 minute pentru aceia cu grad mediu, şi ajungând la cei mai rezistenţi care trebuiau să aştepte 240 minute. Neanunţându-mă nimeni în ce categorie mă încadrez, m-am considerat cel mai fericit, adică cel cu afecţiunea cel mai puţin gravă, aşa că m-am pus pe aşteptat 240 minute, deşi îmi duduia capul de durere şi febră.

În timpul “alocat” respectării regulamentului am fost vizitat de trei rânduri de angajaţi în halat, fiecare întrebându-mă aceleaşi lucruri despre “povestea mea” şi făcându-mi aceleaşi teste neurologice cu ciocănelul, degetul la nas, cheia pe talpa goală, mers pe vârful picioarelor, ştiţi voi… Dar fără niciun rezultat concret, niciun diagnostic sau vreun test mai serios. Pe hol aceleaşi doamne în halat povesteau întâmplări hazlii şi râdeau cu poftă. Era o zi lejeră, puţini pacienţi. Timpul trecea. La un moment, dat chiar am adormit, să fiu sincer. Când m-am trezit tot acolo eram, colegul meu de salon plecase, doamnele în halat de pe hol se auzeau în continuare discutând reţete. A venit o asistentă şi mi-a luat febra, crescuse… M-am uitat la ceas, trecuseră de mult cele 240 de minute. A revenit asistenta cu o perfuzie. Am întrebat ce e în sticluţă, mi-a zis Paracetamol. Atunci m-am ridicat şi am început protestul: – Doamnă, eu nu am venit aici pentru Paracetamol, am aşa ceva şi acasă, nu mai pot aştepta încă 2 ore până se termină perfuzia, am venit aici pentru stabilirea diagnosticului bolii de care sufăr. Am aşteptat timpul maxim specificat în regulament şi cred că mi-am câştigat dreptul să fiu consultat cum se cuvine…

Am mai adăugat eu şi alte detalii care nu merită consemnate aici apoi am semnat că refuz tratamentul injectabil cu Paracetamol. După 5 minute a venit din nou asistenta şi m-a luat să fac radiografie pulmonară apoi, după alte 10, am mers la computerul tomograf şi gata. În 20 de minute eram liber să plec mai departe, la Infecţioase.

Reţeta asta merge peste tot, oameni buni. Urmaţi regulamentul, cereţi-vă drepturile! Nimeni nu are voie să vă refuze, sunteţi cetăţeni cu drepturi depline. Dreptatea n-o să vină niciodată de sus, ci numai de jos, şi numai prin acţiune!…

Briscan Zara este scriitor şi publicist