Reflecţii transatlantice despre xenofobie şi corectitudine politică

La câteva zile după aceea, pe 10 decembrie, un jucător de fotbal de 21 de ani, Kyler Murray, a trimis un comunicat de scuze publice imediat după câştigarea celui mai important trofeu în cadrul campionatului de fotbal universitar, pentru postările sale anti-gay postate pe Twitter, pe când avea 14-15 ani. Evenimentele acestea m-au îndemnat la reflecţie pe tema felului în care identitatea de gen este privită în România şi la semnificaţia referendumului din octombrie 2018 privind schimbarea articolului constituţional despre căsătoria a două persoane, un bărbat şi o femeie.

Un rezumat al evenimentelor privind twitt-urile lui Hart şi Murray poate fi găsit pe NBC, dar şi pe alte canale media. „Dacă fiul meu s-ar juca cu păpuşile fiicei mele, i-aş spune: stop, asta e gay“, este una din postările lui Hart care, într-un interviu luat patru ani mai târziu, în 2015, declara că nu ar fi postat acest lucru atunci, căci subiectul a devenit mult mai sensibil. Anul 2015 a fost un an de marcă în drepturile civile ale minorităţilor sexuale – anul în care Curtea Constituţională a legalizat căsătoriile gay in SUA. Hart a refuzat şi atunci, şi acum să se scuze pentru postare, însă ca urmare a oprobiului public, s-a recuzat din rolul de prezentator la Oscarurile din 2019, ceea ce îi fusese deja cerut şi de Academie. Spre deosebire de el, Kyler Murray şi-a cerut scuze imediat pentru cuvintele alese nefericit când era doar de 14 ani şi folosise un termen peiorativ la adresa minorităţilor sexuale („queers“). „Am folosit un limbaj care nu reflectă cine sunt ori valorile în care cred“ – a spus el . În timp ce Hart a fost întâmpinat cu ironie şi criticism, Murray a fost mai degrabă privit cu înţelegere şi chiar victimizat pentru că a ajuns să fie judecat public – de diavolii corectitudinii politice (adaug eu) pentru un cuvânt nefericit dintr-o postare de pe vremea când era copil încă. Însă, criticii lui Murray invocaseră nu atât postarea, ci faptul că el a şters-o după câştigarea trofeului, ceea ce egalează cu o minciună comisă în viaţa de adult.

Au aceste cazuri vreo semnificaţie dincolo de conotaţia lor mondenă? Ori au ele conţinut, dincolo de – cea considerată de mulţi – superflua, artificiala corectitudine politică? O spunea chiar Kevin Hart recent: „Jur, oameni buni, lumea devine super-nebună! Iar eu n-o să mă las frustrat de această nebunie!“. Discuţia seamănă cu cea pe tema mişcării feministe Me too ori pe tema termenilor interzişi cu conotaţie rasială. Pe de altă parte însă, chiar dacă aceste incidente ar fi doar rezultatul unui exces de corectitudine politică şi nimic mai mult, ele sunt un barometru al mentalităţilor generale privind drepturile minorităţilor de gen şi sex în America, unde de la primul mare marş pro-LGBT, în 1979, şi legalizarea căsătoriilor mono-sex de către Curtea Supremă în 2015, istoria a avut nevoie de 36 de ani. Trei decenii jumătate – un răstimp mare pentru unii, o clipită pentru alţii. Mulţi nu dădeau vreo şansă de recunoaştere a drepturilor civile ale acestor oameni în America nici într-o sută de ani, dată fiind autoritatea bisericii evanghelice, influenţa sa asupra electoratului republican, rolul ei uriaş în alegerile politice.

În România, rolul politic al Bisericii Ortodoxe este mult mai covârşitor încă. Presa a relatat abundent despre influenţa BOR asupra vieţii politice din 1989 încoace (ca să nu mai amintim despre deceniile de dinainte). Referendumul pentru familie din această toamnă, a oferit un nou exemplu de înfrăţire a bisericii cu guvernarea şi cu PSD mai cu seamă. Patriarhul Daniel i-a îndemnat pe credincioşi să voteze Da la referendum, întrucît acesta e, vezi Doamne, un act naţional şi patriotic. (În câte acte naţionale şi patriotice nu a omis să se implice draga noastră biserică română!) Un vot pozitiv la referendum ar fi însemnat că am fi avut o Constituţie care interzicea căsătoria celor de acelaşi sex. Ca şi cum căsătoriile mono-sex ar fi fost pericolul care ameninţă acum România, măcinată de corupţia în toate formele, de incompetenţa guvernabililor, de lipsa de speranţă pentru schimbare. Campania de susţinere a referendumului pentru familie a fost de o agresivitate izbitoare. Fiind atunci în Iaşi, am văzut pancartele şi mesajele care strigau de pretutindeni. Însă pe fondul indignării societăţii civile cauzate de Tătucul Dragnea, efectul lor a fost cumva invers decât cel dorit. România a înregistrat recordul absolut de neparticipare la un referendum din 1990 încoace, compromiţând acest demers catalogat de media drept diversionist al PSD, dar patriotic de către Patriarh, un demers inspirat de o iniţiativă a Coaliţiei pentru Familie din 2015.

Eşuarea referendumului arată şi că populaţia românească, în proporţie covârşitoare, este oarecum detaşată de acest subiect al drepturilor minorităţilor sexuale. Ori, mai disponibilă să le accepte. Iar asta ar putea implica şi un potenţial de schimbare în reglementarea drepturilor civile din România, mai repede poate decât s-a produs chiar în America. Viteza de schimbare a mentalităţilor e acum accelerată de social media. Dacă activistul Harvey Milk ar fi avut Facebook în 1970, anul 2015 de legalizare a familiilor mono-sex s-ar fi mutat probabil mai devreme în timp. Social media creşte nu doar mobilizarea socială; permite transmiterea în masă a informaţiei ştiinţifice privind cauzele genetice şi neurologice ale identităţii de gen, cu rol decisiv în gradul de acceptare socială a acestei minorităţi, altă dată stigmatizată pe temeiul i- ori a-moralităţii.

Pe de altă parte însă, îmi e greu să îmi închipui că vom avea prea curând reacţii de indignare la postări denigratoare privind minorităţile sexuale, similare cu cele provocate de Kevin Hart. Iar corectitudinea politică – şi nu doar în privinţa minorităţile sexuale – ar fi, în opinia mea, necesară, ca o formă care precede fondul. Ca o primă barieră la continua violenţă de limbaj care perpetuează stigmatizarea socială.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul „Duke Initiative for Science & Society“

Publicitate și alte recomandări video