Reforma decisă de Logofeţia Dreptăţii: cum s-a ajuns de la Divanul de Apelaţiune al Moldovei la Curtea de Apel Iaşi? O poveste din arhive

Una dintre cheile modernităţii o constituie mecanismul de justiţie care trece de la decizia personalizată, subiectivă, a suveranului la domnia legii. Atunci când instanţele judecă din perspectiva cel puţin teoretică a neamestecului puterii în sentinţă, atunci când se instituie legea ca singur orizont de referinţă putem vorbi de începutul societăţii moderne, liberal-democratică. Iar primul pas l-a constituit, negreşit, construcţia instituţiilor statului după regulile modernităţii.

Devenit guvernator al Principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti după victoria Rusiei ţariste asupra Imperiului Otoman, contele Pavel Kiseliov (franţuzit la noi drept Kiseleff pentru că ofiţerii ruşi, o elită occidentalizată, au fost cei care au introdus limba franceză, hainele europene, muzica şi dansul occidental şi, mai ales, jocul de cărţi!) elaborează şi adoptă, în 1831, o primă formă de Constituţie pentru cele două ţări româneşti. Aici, la Iaşi, Reglementul Organicesc al Moldovei va deschide porţile dezvoltării moderne ale statului fiind, între altele, şi un izvor de drept pentru legislaţie şi instituţiile judecătoreşti înfiinţate cu acest prilej. Sigur că de mai bine de un veac funcţionau divanele boiereşti care îl asistau pe domn în pricinile judecătoreşti, iar această primă formă de Constituţie nu venea pe un teren complet descoperit atâta timp cât funcţionau, în ambele principate, Codul Calimah în materie civilă şi Condica Criminalicească, în materie penală. Din nefericire, despre organizarea şi activitatea instanţelor de judecată din Moldova anterioară Regulamentului Organic nu mai avem prea multe informaţii din cauza incendiului devastator din 1827 în care au pierit acte vechi, documente de moşii, mitrici, registre comerciale sau judecătoreşti. De aceea, 1 ianuarie 1832 este o piatră de hotar, pentru că, pentru prima oară, se legiferează separaţia puterilor în stat, cheie de boltă pentru modernitate şi civilizaţie. Dacă domnitorul rămâne putere executivă, legislativul („Obicinuita Obştească Adunare”) şi puterea judecătorească (tribunale, „Divanul Judecătoresc” şi „Înaltul Divan”) vor fi, de-acum înainte, „cu totul deosăbite pentru buna orânduială la regularisirea pricinilor şi pentru închizăşluirea driturilor particularnicilor”. „Rânduiala giudecătorească” începută acum va fi continuată şi dezvoltată, mai bine de un secol, până la venirea comuniştilor, iar una dintre cele mai importante prevederi regulamentare a fost, desigur, „dreptul la apelaţiune” în baza căruia s-au creat, încă din 1833, primele instanţe de apel ale ţării care acopereau ca jurisdicţie câte o jumătate din teritoriu: Divanul Apelativ al Ţării de Sus şi cel al Ţării de Jos; fiecare având un preşedinte şi patru membri aleşi de domn „dintre boierii pământeni cunoscuţi în iubirea de dreptate, proprietari de avere nemişcătoare şi mai ispitiţi de maghistratură, ca prin aceste însuşiri să deie închizăşluiri moraliceşti şi pragmaticeşti la încredinţarea publică”i .

Însă, adevăratul act de naştere al Curţii de Apel ieşene a fost în 1845 când, în urma adresei nr. 397/1845, Logofeţia Dreptăţii (Ministerul Justiţiei de atunci!) trimite Sfatului Administrativ un proiect de reformă privind înfiinţarea unei singure instituţii pentru întreaga ţară. Astfel că putem găsi şi astăzi în depozitele arhivelor ieşene, în Fondul Secretariatului de Stat al Moldovei, Dosarul 1237, hotărârea cu „tărie de pravilă”, adoptată de Obicinuita Obştească Adunare şi „întărită” de domnitorul Mihail Grigorie Sturdza prin care era creat Divanul de Apelaţiune al Moldovei, înfiinţat la 4 mai 1845 prin Înalt Ofis Domnesc. Preşedinte al Divanului a fost numit vornicul Costachi Sturdza (cu un salariu de 2000 de lei din bugetul de 13.157 de lei şi 20 de bani alocaţi lunar instituţiei!). Alături de preşedinte mai erau şase membri ai Divanului (cu salarii de 1.000 lei!): vornicul Iordachi Beldiman şi aga Emanoil Manu (de la Divanul Ţării de Sus, unde Costachi Sturdza fusese preşedinte) împreună cu postelnicul Manolachi Drăgici de la Divanul Ţării de Jos, cu vornicul Neculai Greceanu, aga Leon Ecovachi şi Alecu Suţu, aşa cum arată dosarul 2470/1845 din Fondul Curtea de Apel existent la Arhivele Naţionale Iaşi. Principala problemă s-a dovedit a fi numărul insuficient de boieri potriviţi pentru activitatea judecătorească, unii dinte membrii Divanului de Apelaţiune fiind membri şi în Divanul Domnesc, instanţa ultimă de recurs, ceea ce îi punea în poziţia de a se recuza pentru cauzele pe care le judecaseră iniţial. Oricum instituţia îşi va schimba numele, iar în 1861, când Alexandru Ioan Cuza înfiinţează Curtea de Casaţie, putem găsi, în actul de constituire, o referire clară la autoritatea acesteia asupra tuturor „tribunalelor şi Curţilor de Apel ale Statului Principatelor Unite”. Odată cu adoptarea, în iulie 1865, a legii de organizare judecătorească, instanţa de recurs de la Iaşi încetează să mai aibă o jurisdicţie pe ţară devenind Curtea de Apel Iaşi, alături de celelalte instanţe de la Bucureşti, Focşani şi Craiova.

Fondul existent la Arhivele Naţionale Iaşi cuprinde mii de documente privitoare la evoluţia administrativă şi instituţională a Curţii de Apel, cu informaţii despre judecători, legislaţie, jurisdicţiile ei fluctuante sau la diferitele forme de organizare a secţiilor componente. Odată cu ocuparea ţării de Armata Roşie şi cu ascensiunea la putere a complicilor barbarilor sovietici, întreg sistemul de justiţie „burghez” este desfiinţat prin Legea 5/1952, Curtea de Apel dispărând ca instituţie. În perioada comunistă au funcţionat, desigur, instanţe de recurs, Tribunalul judeţean având o astfel de secţie care suplinea funcţia vechii Curţi, dar sistemul de justiţie în esenţa lui era viciat. Ca întreaga societate, justiţia era sub autoritatea Partidului Muncitoresc/ Comunist Român – „forţa politică conducătoare”, legislaţia era croită pentru nevoile dictaturii, iar în completurile de judecată, pe lângă judecători erau prezenţi şi doi asesori, reprezentanţi ai „clasei muncitoare”, care aveau drept de vot la adoptarea sentinţei. Odată cu prăbuşirea sistemului totalitar comunist în decembrie 1989, refacerea justiţiei pe principii democratice, civilizate, a fost una dintre principalele provocări ale acelui timp. În acest context, în 1992, a fost adoptată Legea 92/1992 privind organizarea judecătorească prin care Curţile de Apel îşi reluau activitatea. Astfel încât, de aceea, cele trei decenii de activitate liberă au fost celebrate în Palatul Justiţiei din Iaşi, săptămâna trecută. Fără politicieni şi demnitari, căci, în premieră, nu au fost invitaţi!

 *Folosim transcrierea lui Dumitru Vitcu, din Regulamentul Organic al Moldovei – 1831, ediţie bilingvă coordonată de Dumitru Vitcu şi Florin Cîntic, Bucureşti: DAR Publishing, 2022

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor