Regina ieşeană a atletismului

 – Cum aţi ajuns la atletism?

– De mic copil mi-a plăcut să alerg. De trei ori pe săptămână aveam ore de sport, nu ca acum că ai o dată la trei săptămâni, şi erau concursuri judeţene şi in minte că de 8 martie am mers la un cros. Bineînţeles că nu am mers la categoria mea, pentru că trebuia să o aştept pe sora mea să-mi aducă tenişii. Trebuia să alerge ea şi după aia să alerg şi eu cu aceiaşi tenişi, vă daţi seama. Şi la cros m-a văzut profesorul Ion Puică, cel care mai târziu mi-a devenit şi soţ. El a ajuns întâmplător la Iaşi, la terminarea facultăţii. Trebuia să-şi facă stagiatura în alt judeţ. Şi la liceu am început cu el, destul de târziu, la 16 ani am început sportul.

– Vă mai aduceţi aminte prima medalie, primul concurs câştigat?

– În 1966 eu am început şi în 1968 am fost selecţionată la echipa naţională de cros, la junioare. Şi am câştigat cu echipa la Istanbul. Deci primul meu concurs a fost în martie 1968 şi acolo a fost prima mea medalie.

Apogeul carierei: Olimpiada

– Dacă aţi rezuma întreaga dumneavoastră carieră la un moment reprezentativ, care ar fi acesta?

– Cel mai fericit moment în viaţa unui sportiv este Olimpiada. Cred că toţi sportivii care fac performanţă se gândesc la cel mai mare concurs, Olimpiada. Şi apoi vin Mondiale, Europene, Balcaniada, Naţionalele. Deci Olimpiada a fost, ca pentru oricare sportiv. Vă daţi seama, urci pe podium şi îţi cântă imnul, e ceva aşa, despre care nimeni nu îşi poate da seama. Şi acum mă abţin să nu încep să plâng. Era o chestie fantastică. Acum, dacă urci pe podium te descarci, e o bucurie, dar noi în momentul ăla nu ne puteam bucura aşa, pentru că nu ne dădeau voie să ne dezlănţuim, Te închideai aşa în carapacea ta şi plângeai înăuntrul tău. A fost greu, dar în acelaşi timp a fost foarte, foarte frumos.

– Cum a decurs viaţa dumneavoastră sportivă fiind căsătorită cu antrenorul dumneavoastră? A fost un avantaj?

– A fost sută la sută avantaj, pentru că dacă eu nu eram cu el, antrenor-atletă, nu ştiu să vă spun. Eu l-am iubit pe omul acela. El pleca la şcoală şi eu plângeam până se întorcea de la ore. Deci a fost un avantaj fantastic. Dacă eu nu eram căsătorită cu el, eu nu plecam de acasă singură la lot. A fost un avantaj extraordinar. Pentru  omul ăla a fost totul. Şi mamă, şi tată, şi soţ, şi antrenor, absolut totul.

-Vă mai aduceţi aminte cum aţi fost primiţi de americani?

– Dacă cineva vrea să vadă, să urmărească deschiderea de la 1984. Cu ce aplauze şi cu ce bucurie ne-au primit americanii pe noi când am intrat la deschidere. Extraordinar. Şi ca să vă mai zic o treabă. A fost făcut un film, 16 zile de glorii, cu 7 sportivi de la toate disciplinele şi am fost şi eu aleasă. Am caseta, a fost fantastic, am fost acolo când a fost difuzat filmul prima dată.

Amintiri cu ochi albaştri

– Aţi avut o carieră lungă, în anii '80 foarte mulţi sportivi alegeau să rămână în străinătate, nu v-a tentat niciodată?

– Pe noi nu ne-a tentat niciodată, dar am avut nişte oferte. Spre exemplu, Fred Lebow ,organizator al Maratonului de la New York, mi-a oferit după Olimpiadă, 2 milioane de dolari. Şi la început, Puică a zis hai să ne gândim şi în secunda doi a zis: Ce să facem? Cum să rămânem, avem familie, avem mormântul mamei, unde să mergem? În plus, ştiţi că îi termina pe toţi, îi dădea afară, să-i aresteze. Că eu mă şi gândeam dacă ne-au propus, ce facem dacă ne ţin cu forţa? Că acolo nu ai unde să fugi, că e oceanul. În altă ţară, o iei la picior, dar acolo unde eram… Îmi oferea suma asta să rămân 5 ani şi apoi să ne dea cetăţenia. Dar eu ce să fac cu familia mea? Ori poate am fost încercaţi. La New York, la Fred Lebow, sigur nu am fost încercaţi, dar la nemţi şi la Atena ne încerca securitatea să vadă dacă rămânem. Pentru că în 90% dintre cazuri veneau după noi. Era securitatea cu noi. Noi îi spuneam 'Ochi albaştri' sau 'Maseurul'. Era unul la minister, Roşu. Când l-am văzut la Olimpiadă, era şi caraghios, sau Albu, de la economic, era la fotbal în ultimul timp. Era în costum, cu cravată şi în şlapi. Şosete cu şlapi. Şi întreba: 'Tovarăşul Puică, unde faceţi antrenamente azi?' 'La stadion'. Eu din Satul Olimpic până la stadion o luam la alergare, făceam încălzirea. Dacă voiam să plecăm, plecam în alergare şi eu şi Puică. . Când îl vedeam în şlapii ăia, Doamne Dumnezeule..

-Să revenim mai aproape de zilele noastre. Constantina Diţă, spre exemplu, a spus despre dumneavoastră, de foarte multe ori, că aţi fost un idol pentru ea

– În primul rând eu sunt foarte încântată că lumea din afară mă apreciază. Ştiu că Diţă a făcut un film foarte fain despre mine şi în momentele alea soţul meu era bolnav. Am plecat, am venit la Bucureşti, pentru că noi stăteam la Câmpulung, şi în momentul în care noi trebuia să mergem să ne întâlnim, mi-a dat telefon. Şi am plecat. La Câmpulung. Mi-a părut foarte rău. Am rugat-o să mă ierte, că nu depindea de minte în momentul ăla. Mi-a zis multă lume, şi i-am mulţumit şi eu şi sunt foarte onorată pentru că şi ea este campioană olimpică, este egalul nostru şi sunt foarte încântată, de ce să nu recunosc?

De unde medalii olimpice?

– Constantina Diţă este ultimul campion olimpic al României, în 2008.Când credeţi că va apărea următoarea medalie?

– Chiar vreţi să fiu sinceră? Cred că vor mai trece mulţi, mulţi, mulţi ani şi multe olimpiade. Este foarte greu în ziua de astăzi. Noi nu mai avem copii care să facă performanţă. Şi sincer vorbind, de la om la om, părinţii vor ca ai lor copii să aibă mai mult decât am avut noi! Dar, sincer, de ce să muncească, pentru că se munceşte. E foarte greu. Şi atunci, de ce să muncească acest copil, când are totul de-a gata acasă la părinţi? La noi, când mergeai în lot, dacă îţi dădea echipament sau ceva, te ajuta. Bineînţeles că 90% aduceau second-hand de la nemţi, ce aruncau ei, ne dădeau nouă, erau şi aşa bune. Foarte greu a fost. Îţi dădeau echipament şi după ce veneai de la concurs, trebuia să-l duci înapoi, deci nu-ţi rămânea ţie. Nici nu aveai în ce să te antrenezi, aveai un tricou. Apă caldă nu aveai. Îl clăteai repede, până după masă . Nu aveai ce să faci, că nu se găsea să cumperi nimic şi tot ce ne dădea după aia ne lua înapoi. Dar acum copiii ăştia când vin şi încep cu pretenţii. După aşa-zisa revoluţie am plecat în Spania la Palma de Mallorca. Acolo am făcut cu adevărat şi performanţă, şi eu şi Puică. S-a înfiinţat o şcoală pe lângă minister. Medalii, după medalii. Antrenorii plecau primii în vacanţă, înainte de copii, copiii plecau, nu mai lucrau. Mai ales că eu abia mă oprisem şi făceam antrenamente cot la cot cu ei. Fantastic a fost trei ani. Au vrut să ne oprească acolo. Puică tot aşa, nu ştia cum să plecăm mai repede.

-:Dacă aţi putea lua nişte măsuri pentru îmbunătăţirea atletismului, care ar fi?

– Nu vorbesc de federaţie, vorbesc la modul general: i-aş da pe toţi afară, i-aş chema pe oamenii de sport care au mâncat transpiraţie pe pâine şi aş începe cu adunări, şedinţe. Nu singură, în grup. Eu nu fac politică, dar treaba este că nu sunt oameni potriviţi la locul potrivit. A fost ministru al sportului un stomatolog. De unde ştii tu ce trebuie să faci? Sunt oameni foarte deştepţi în sport, fete tinere care au făcut facultăţi, de ce nu sunt bune? Pentru că nu fac politică.

– Dacă v-aţi uita în spate, la toată cariera dumneavoastră, aţi schimba ceva?

– Nu. Şi afară mă întrebau dacă am vreun regret. Singurul regret, dar aşa a fost să fie, că nu poţi să le ai pe toate în viaţă, că nu am putut să am şi eu un sufleţel, un copil. Era foarte greu, acum poţi să angajezi şi cinci dădace numai să faci performanţă. Asta regret, dar aşa a fost să fie. În rest nu regret nimic, nici că m-am măritat cu Puică, absolut nimic. Acum regret că nu-l mai am pe lângă mine. Şi nici nu pot să-l aduc înapoi. (AGERPRES)