Retragerea fără glorie

Se împlinesc, astăzi, treizeci şi patru de ani de când ultimul soldat sovietic a părăsit teritoriul Afganistanului, punând astfel capăt unei aventuri militare nefaste, întemeiate pe o succesiune de decizii politice greşite, cu consecinţe dramatice în regiune şi în întreaga lume, în deceniile următoare. Ziua de 15 februarie 1989 avea să prefaţeze alte retrageri militare din ceea ce era, la vremea respectivă, imperiul extern al URSS – procese derulate, din fericire, într-o manieră paşnică. Într-o epocă în care abundă comparaţiile între războiul din Afganistan şi cel actual, din Ucraina, nu trebuie să exagerăm în căutarea de asemănări sau de instanţe în care „istoria se repetă”. Uneori, războaie regionale nefericite contribuie semnificativ la declinul unor mari puteri globale. A fost cazul intervenţiei în Afganistan pentru URSS, ar putea fi, în viitor, cel al Ucrainei pentru Rusia post-sovietică. Dar, aşa cum o demonstrează cazul afgan, pentru declanşarea unui asemenea proces este nevoie de o conjuncţie de factori importanţi, şi nu este foarte clar dacă ei există (deja) în Rusia anului 2023.

Intervenţia sovietică în Afganistan, în decembrie 1979, vine pe fondul eşecului Moscovei de a gestiona în mod inteligent un stat ce devenise deja – e drept, de puţină vreme – un satelit al URSS, dar unde se impunea o abordare diferită de cea utilizată în restul sferei de influenţă din „lumea a treia”. Problema era, evident, Islamul conservator, iar incompetenţa şi dezinteresul în abordarea ei s-au tradus prin incapacitatea de a orienta şi ţine în frâu facţiunile din partidul „revoluţionar” (pro-comunist), divizat din punct de vedere al strategiei de evoluţie către socialism. La aceasta s-a adăugat, probabil, şi aroganţa generată de eşecurile regionale ale Statelor Unite – puternic afectate de bulversările produse de pierderea principalului aliat, Iranul, ca urmare a revoluţiei islamice. Astfel că, la sfârşitul lui decembrie 1979, conducerea de la Moscova nu a anticipat niciun mare pericol în decizia de a-şi folosi forţele, deja prezente în ţară la invitaţia autorităţilor de la Kabul, pentru răsturnarea guvernului şi lichidarea fizică a liderului afgan, urmate de instituirea unei ocupaţii mascate sub cunoscuta formulă a ajutorului frăţesc.

A urmat, se ştie, o „operaţiune specială” lipsită de şanse reale, împotriva unei insurgenţe cu baze ideologice (religioase) extraordinar de ferme. Susţinută de Pakistan, un vecin capabil şi experimentat în materie de penetrare a statului şi a societăţii afgane, această insurgenţă avea să ducă la concretizarea celui mai pesimist scenariu pentru Moscova: coalizarea SUA – R.P. Chineză, cu sprijinul ferm al majorităţii copleşitoare a lumii islamice şi, în fine, cu o susţinere internaţională suficient de largă încât să lase URSS în minoritate, la ONU şi în alte foruri multilaterale.

Chiar şi aşa, însă, Moscova a rămas implicată în Afganistan timp de aproape un deceniu, chiar dacă pierderile materiale, umane şi politice au fost imense. Fără a intra aici în detaliile de politică internă şi de partid din URSS, retragerea trupelor apăruse pe agendă încă din 1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov – dar, desigur, aceasta nu înseamnă că în acel moment se putea adopta o decizie care să dea senzaţia că guvernul pro-sovietic de la Kabul ar fi abandonat. Trei ani mai târziu, însă, pe fondul protestelor tot mai ample din societatea civilă şi în contextul negocierilor politice cu Washingtonul, liderii sovietici anunţă începutul retragerii graduale a trupelor. Evident, se bazau pe aparenta consolidare a guvernului pro-sovietic de la Kabul, care ar fi trebuit să reziste militar şi să intre cu fruntea sus în procesul de pace. Asemenea SUA în cazul războiului din Vietnam – şi, probabil, cu consecinţe militare mai dure – liderii sovietici au aşteptat, în speranţa că timpul va face mai uşoară auto-extragerea dintr-un conflict pe care nu aveau cum să-l câştige.

Această rigiditate – greu explicabilă, dacă o privim din unghiul anului 2023 – avea, însă, motivaţii profunde. Unele ţineau de ideologie, altele de temerile noilor elite politice reformiste de la Moscova, altele – poate – de relaţia sovieto-americană şi de consideraţii privind statutul de mare putere. În orice caz, am asistat la o prelungire semnificativă a conflictului, chiar dacă aceasta însemna, pentru URSS, costuri imense. Fără a exagera potenţialul comparaţiilor între Kremlinul de atunci şi cel de astăzi, ar trebui să fim destul de pesimişti şi în ceea ce priveşte o grabnică abandonare a căii violente în Ucraina: în definitiv, nici situaţia de pe front, nici presiunile internaţionale, nici cele interne nu par suficient de puternice, în acest moment, pentru a forţa un asemenea deznodământ.