Ruşii la hotare. Amintiri din august 1968

Niciodată resentimentele românilor faţă de ruşi nu au avut o altă natură. Spre exemplificare Ortodoxia, mai mult sau mai puţin comună majorităţii celor două naţiuni, nu a funcţionat decât accidental ca punte de legătură, deci nu a fundamentat convingerile românilor cu privire la raporturile dintre cele două entităţi etnice şi statale. Lunga istorie a călcării Ţărilor Române de către trupele ruseşti, când sub pretextul “eliberării”, când al protejării creştinilor faţă de turci a generat în chip firesc atât neîncrederea şi adversitatea faţă de politica imperială, cât şi căutarea soluţiei salvării în colaborarea cu Occidentul. Amintirea prezenţei muscalilor, cu întregul cortegiu de siluiri şi jafuri s-a transmis din generaţie în generaţie, ca un legat testamentar. Aşa l-am descoperit şi l-am trăit eu la vârsta adolescenţei, în primăvara şi vara fierbinte a lui 1968. Eram elev la “Racoviţă” şi începusem a înţelege câte ceva din lumea în care trăiam. Şcoala ne îndoctrina de fapt cu falsuri istorice flagrante, în vreme ce acasă aflam de la părinţi, rostite în şoaptă, adevăruri compromiţătoare pentru regim. Trebuia să faci echilibristică şi să te dedublezi sistematic printre cele două versiuni contradictorii, dacă voiai să înţelegi ceva. În primăvara lui ’68 a rulat la Republica un film cehoslovac ce punea sub semnul întrebării “imensul progres socialist”, prin contradicţie cu ceea ce fusese economia prosperă a Cehoslovaciei antebelice. N-a rezistat prea mult pe afiş, dar sigur a fost unul dintre primele şocuri ideologice trăite.

Invadarea Cehoslovaciei, în august 1968 şi cu deosebire mobilizarea decretată de Ceauşescu la mitingul din Piaţa Regală ne-a amintit că istoria se poate repeta. Pentru prima dată după război, România se confrunta cu iminenţa ocupaţiei ruseşti. Astăzi ştim, din documente interne şi externe, că Ceauşescu nu a exagerat cu nimic atunci când a chemat la rezistenţă. Dar amintirile istorice teribile ne-au mobilizat. Aşadar memoria istorică a lucrat, Ceauşescu nefiind decât declanşatorul. Atunci am constatat pe viu că pentru români, Rusia este inamicul niciodată îmblânzit, iar existenţa noastră în momente de cumpană atârnă de capacitatea de a ne solidariza şi de a identifica prieteni. Iar faptul că trecutul nu moare niciodată definitiv mi-au dovedit chiar consătenii mei. Fricile istorice colective se reproduceau riguros la scara comunităţilor locale. Cum reacţionează o comunitate aflată în faţa iminenţei războiului, ştiut fiind ordinul de mărime al agresorului este strivitor? Singurii care-şi aminteau conduita moscalilor la vreme de război erau bătrânii. Frisonul pericolului s-a transmis instantaneu. Ei ştiau exact că rusul începe prin a jefui lucruri de preţ şi animale. De aceea s-au grăbit să le ascundă. Bunurile le-au îngropat iar animalele le-au dus în pădure. Era o reacţie instinctivă, lipsită de perspective, într-o ţară ce putea fi ocupată în orice clipă. Iar tomeştenii mei nu greşeau cu nimic luându-şi minime măsuri de protecţie. Pe şesul Bahluiului şi al Jijiei au fost săpate în grabă tranşee care ne reaminteau că de la Răsărit vine pericolul. Urcam pe dealul Cierului şi priveam scruţător spre dealurile basarabene. Bătrânii făceau pronosticuri: rezistăm o lună, două, trei? Foştii combatanţi de pe frontul din Răsărit au prins curaj să vorbească deschis despre experienţa războiului. Îngrijorările oamenilor păreau să boicoteze optimismul oficial cu privire la rezistenţă. Iar cei mai tineri am aflat că socialismul nu înseamnă pace, cum învăţasem la şcoală, pregătindu-ne moral să fim chemaţi sub arme. Atunci am înţeles că nimic nu e sigur pe lumea asta, că relaţiile “frăţeşti” cu rusul sunt de fapt o farsă, că-n orice clipă putem fi trimişi pe front iar tratatele oficiale de istorie sunt o uriaşă minciună. Generaţia mea descoperea memoria vie a trecutului, adică versiunea necenzurată de lucrarea istoricilor de serviciu. Am rămas definitiv cu percepţia acestei dihotomii. Era prima lecţie autentică pe care o primeam de la istorie, dar şi cel dintâi exerciţiu de maturitate. Infailibilitatea socialistă s-a năruit ca un castel de nisip. Atunci am deprins să gândesc liber şi în dezacord “adevărul” oficial. Pe scurt, am devenit eu însumi. Datorez aceasta bătrânilor mei consăteni şi mamei mele, care avea amintiri teribile de război. Viaţa “bătea filmul” propagandistic. Cu aceste achiziţii am putut mai apoi să rezist în cele două decenii de comunism care au urmat.

În toamnă, la reluarea cursurilor de liceu am deprins şi abc-ul rezistenţei. Prima lecţie de protest: boicotarea limbii ruse, obligatorie pe atunci în programa şcolară. Pur şi simplu am refuzat să mai învăţăm rusa. Profesoara era disperată, dar cum nu mai putea recurge la metoda ameninţării, ne-a invitat calduros să reflectăm la aceea că limba lui Cehov e altceva decât politica muscălească. Am înţeles şi aceasta, dar edificiul încrederii într-o importantă limbă de cultură s-a prăbuşit.

Mihai Dorin este istoric şi publicist