Sabin Păutza – un muzician bun la toate, un muzician al lumii (I)

Ascultându-i lucrările, ascultându-i cuvintele uneori domoale, alteori accentuate din care umorul nu poate lipsi, participi la un spectacol de idei, tehnici de compoziție, sonorități – unele, cunoscute, altele împrospătându-ți climatul interior. Ajung repede la explicația fundamentală a succesului ce nu l-a părăsit ca om, profesor, compozitor: harul, știința de a se face plăcut celor din jur, cultura muzicală permeabilă valorilor din oricare gen muzical, fără prejudecăți, vocația armonizării în partiturile proprii a tehnicilor acreditate de-a lungul secolelor cu cele mai noi elemente de scriitură, uneori de-a dreptul avangardiste. Nu poți spune „au compus și alții așa, am mai auzit”, îți lipsesc disconfortul zgomotului, anxietatea de a nu recepta sensul muzicii, asperitățile descurajante ale fluxului sonor. Dimpotrivă. Măreția austeră, solilocviul introspectiv din partiturile Evului Mediu, poezia delicat-grațios-reculeasă a madrigalelor Renașterii italiene, inocența melodiilor românești de colindă, simplitatea nicidecum facilă a cântecelor copilărești de la noi și din lumea largă, nostalgia bluesului, exuberanța ritmică a foxtroturilor ce înfierbânta sălile de dans în tinerețea jazzului american, fiorul iubirii neîntinate oglindit în versuri eminesciene, imersiunile în apele înnegurate ori zbuciumate ale modernismului de secol XX, meditația profundă convertită în poeme orchestrale (simfonii) marcate de lirism întristat sau de exploxii sonore grandioase ajunse pe culmile disperării – totul este adăpostit, sublimat, sintetizat în tablouri dintr-o expoziție cu o forță de atracție, de sugestie în preajma cărora plăcerea de a privi/asculta egalează curiozitatea de a urmări autorul care vede idei și le transformă în muzică.

Paradoxul este legat de impresiile dublu-valente ivite pentru copilul, adolescentul Sabin Păutza la audierea cântecelor de ascultare și de joc din Câlnicul Reșiței, în alternanță cu melodiile americane gravate pe discurile vechi de ebonită. Nici nu s-a putut altfel. Ambianța multiculturală a Banatului i-a asigurat viitorului muzician „antenele” trebuincioase receptării eșantioanelor culturii românești și de oriunde. Al doilea mediu stimulator pentru continuarea deschiderii spre valorile neîngrădite ale muzicii a fost Bucureștiul. La Conservator a găsit, desigur, profesori pentru a învăța tehnicile de compoziție acreditate istoric, tot ce se cuvine știut despre muzică. Ce privilegiu pentru un student să participe la cursurile susținute, spre exemplu, de Tudor Ciortea (forme muzicale), Marin Constantin (dirijat cor), Ștefan Niculescu (stilistică muzicală), Emilia Comișel (etnomuzicologie), Nicolae Coman (armonie), George Bălan (estetică)!

Norocul i-a dat întâlnire cu alt bănățean, alt cetățean al lumii muzicale – Richard Oschanitzky. Un geniu care ar fi meritat să fie de tânăr profesor la Conservator dacă spiritul său prea cultivat, prea orientat și spre culmile modernismului nu ar fi intrat în contrasens cu linia ideologică proletcultistă a deceniului 1951-’60. Nici profesor, nici măcar absolvent al clasei de compoziție la Conservatorul de unde a fost exmatriculat pentru că a „îndrăznit” să cânte jazz la o ambasadă străină, Oschanitzky și-a păstrat rostul de orchestrator, compozitor și model în undergroundul muzical românesc al epocii, devenind pentru studentul Sabin Păutza mentorul potrivit, binefăcătorul datorită căruia a câștigat bani mulți ca orchestrator al melodiilor de muzică ușoară, activitate anonimă, dar foarte bine plătită. Activitate perpetuată un timp după ce a ajuns la Iași. Asemenea maestrului Oschanitzky, Sabin Păutza avea nevoie doar să i se reproducă melodia de muzică ușoară la telefon pentru a lăsa portativelor în timpul cel mai scurt comentariul sub formă de aranjament instrumental sau orchestrație. În paranteză fie spus, ar fi interesantă precizarea numelor celor care au „croit” vestmântul sonor apropiat de statutul capodoperei, vestmânt neșifonat de timp al multor melodii compuse de clasici ai muzicii ușoare românești. Oschanitzky și Păutza sunt două nume asociate neîndoielnic performanței. De altfel, compozitorul Sabin Păutza mi-a mărturisit cu prilejul unor colocvii în studiourile Radio Trinitas și TVR Iași că îl consideră pe Richard Oschanitzky cel mai important profesor de care a avut parte în timpul studenției bucureștene! Convingere exprimată negru pe alb în volumul „Sabin Păutza Maestrul” semnat de Daniela Caraman Fotea.¹

Achim Stoia, rectorul Conservatorului din Iași, alt om providențial, l-a convins să se stabilească aici. Reînființat în 1960, Conservatorul avea nevoie de profesori tineri, bine pregătiți. Rectorul Stoia era bine informat despre cei mai merituoși studenți, participa în fiecare an la examenele de absolvire a instituției omonime din București și racola valorile (ce sens înalt a avut, datorită neuitatului pedagog și conducător de instituții muzicale, termenul „a racola”!). „Politica sa de cadre” a fost exemplară: a adus la Iași tineri valoroși, cu o pregătire solidă și o bună înțelegere a creației moderne, cărora le-a oferit șanse multe să se afirme ca educatori, interpreți, făuritori de ansambluri instrumentale sau vocale, autori de muzică. Așa s-a închegat grupul mic format din Anton Zeman, Vasile Spătărelu și Sabin Păutza. Fiecare s-a afirmat în viața muzicală a țării, dar timpul a demonstrat mulțimea, diversitatea performanțelor reșițeanului aclimatizat în Moldova: a devenit repede un dascăl iubit de tinerii apropiați vârstei sale, un dirijor, un compozitor repede apreciat pe plan local și național.

În România deceniului 1961-’70 politica în domeniul muzicii continua să sprijine activitatea corurilor profesioniste și de amatori, exemplele strălucite ale ansamblurilor „Cappela Transylvanica” (înființat de Dorin Pop în 1955) și „Madrigal” (ctitorit de Marin Constantin în 1963) a stimulat inițiative identice în alte centre culturale românești. Compozitorii se străduie să-și găsească o formație instrumentală sau vocală aptă să devină „instrumentul” potrivit creației lor. Unii reușesc să-și construiască instrumentul propriu. În sensul de ansamblu pe care îl alcătuiesc, îl șlefuiesc asemenea lutierilor. A fost și cazul vocilor tinere armonizate de Sabin Păutza începând din 1967 în corul de cameră Animosi. Astrele se aliniaseră: profesorul avea posibilitatea să aleagă dintre cei mai talentați studenți ai Conservatorului ieșean, putea aduce pe scena de concert, în afara capodoperelor renascentiste, clasice și romantice, creațiile proprii. Și „Animosi” a profitat, în sensul superior al cuvântului, de liberalizarea culturală posibilă în anii ’70, repertoriul cuprinzând lucrări religioase interpretate la Mănăstirea din Piatra Neamț, la festivalurile de muzică bizantină din Bydgoszcz (Polonia) și Bayreuth (Germania). Însă diversitatea stilistică a creațiilor din Renaștere, a partiturilor clasice românești, a opusurilor de ultimă oră scrise special pentru „Animosi” de făuritorul său, Sabin Păutza, de alți compozitori, au asigurat vocilor de la Iași aprecierea societății muzicale românești și a publicului. Cronicile, înregistrările audio, cele doar câteva minute de imprimări pe peliculă sunt documente prețioase.

¹Editura PALIMPSEST, București, 2017, pag. 28-29

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor