Schiţă de mozaic bizantin

Născut în 1940, la Paris, cu câteva luni înainte de umilitoarea ocupaţie nazistă a acestui oraş, Claude va petrece primii săi ani de viaţă departe de Gestapoul parizian, care îi ameninţa familia cu rădăcini evreieşti ucrainene, în sudul Franţei, în Gasconia istorică a munţilor din vechea regiune Hautes Pyrénées (azi Haute-Garonne). De atunci datează o poză simpatică cu el în saboţi pe care o preluase ironic ca imagine de profil pe Facebook. Dacă ar fi să invocăm gândirea magică pe care a studiat-o cu atâta aplicaţie în Maramureşul românesc, am putea spune că destinul său, uman şi intelectual, a stat sub semnul acestor două ursitoare: rafinamentul burghez parizian cu glamour şi sclipici intelectual, cu clasa fastuosului său apartament din Faubourg-Poissonnière, pe de o parte, iar pe de altă parte, spiritul trufaş şi liber, curios şi fascinat de arhaisme, ţanţos, cochet şi sentenţios al gasconului. De aici pleacă, poate, rădăcina gândirii sale asimptomatice nutrită, în egală măsură, din spiritul clar, scientist şi argumentativ al pozitivismului iniţial peste care a adăugat în decenii, strat peste strat, lustrul irizat al poeziei şi al filozofiei speculative heideggeriene. După cum observase şi Sorin Antohi, în cercetările sale de teren, antropologul a fost interesat de minuţioasa operaţiune de culegere de date, dublată, în egală măsură, de reflecţia teoretică asupra demersului său şi acest balans continuu reprezintă una din cheile importante de descifrare a parcursului său intelectual. Claude Karnoouh părea că ignoră natura duală şi provocatoare a teoriilor sale, dominate de frenezia ghiduşă de a submina mediocritatea apăsătoare şi fadă a gândirii „corecte” a mainsteamului. Am suspectat întotdeauna întemeierea poetică a nihilismului său politic şi a gândirii sale radicale (în sensul lui Nietzsche şi Vattimo, nu a lui Troţki, cum credeau proştii!) aşa cum, pentru mine, excesul său de preţiozitate (cu motto-uri, citate şi trimiteri savante) încerca să contrabalanseze o teamă interioară că nu va fi suficient apreciat şi respectat în lumea umanioarelor, el, care venea în lumea teoriei din laboratorul de chimie şi fizică (care însă l-au familiarizat cu cercetarea lentă şi meticuloasă, bazată pe evidenţe şi concluzii experimentale). Nu am ştiut niciodată de ce a fost atras de marxismul militant, atât ca teorie, cât şi ca praxis. Cel mai probabil, ca reacţie la ocupaţia nazistă a Franţei, cu un tată trimis în lagăr de muncă şi cu un unchi maquisard activ în FFI, ceea ce l-a făcut să fie efervescent politic încă din studenţie atrăgându-şi astfel exmatricularea şi trimiterea pe front de către autorităţile gaulliste, încă de la 20 de ani, în războiul din Algeria. Unde a fost un sergent ascultat, brav conducător, ceea ce explică, desigur, pornirea lui irepresibilă de mai târziu de a se înconjura de discipoli cărora să le fie mentor intelectual şi filozofic, şi pe care să-i antreneze temeinic pentru lupta de idei, ca nişte eficienţi franctirori ideologici. Acum însă, nu despre activitatea sa politică se cuvine să vorbim, ci aş face doar un contrapunct despre dozajul rafinat între reflecţie teoretică şi viaţă şi despre stilul său iconoclast, o marcă inconfundabilă Karnoouh.

Pasiunea pentru hermeneutică, întrebările legate de ştiinţificitatea disciplinelor umaniste şi lupa ideologică în explicarea inechităţilor lumii moderne sunt cele trei perspective din care s-a articulat pasiunea sa pentru antropologie şi destinul său cărturăresc de câteva decenii, sub auspiciile a trei mari savanţi care i-au influenţat formarea profesională şi gândirea critică în interiorul disciplinei, şi pe care nu s-a sfiit să-i numească „maeştrii mei în ştiinţe umane”: Henri Lefebvre, Gérard Granelⁱ şi Claude Lévi-Strauss. De acesta din urmă, se leagă nu numai destinul de antropolog al lui Claude Karnoouh, ci şi mirabila sa întâlnire cu România. În 1970, în celebrul Laborator de Antropologie condus de marele mandarin parizian, se decide să urmeze sfatul acestuia şi să plece pe teren ca să studieze structuri arhaice şi tradiţionale, neatinse de modernitate şi de consumerism, iar cum România tocmai deschisese o linie de cooperare academică cu Franţa (în urma vizitei lui De Gaulle, la Bucureşti, din 1968) va face cercetări de teren, aşa cum învăţase citindu-i pe marii maeştrii ai acestui tip de investigaţii, în Maramureş, la Breb, în comuna Ocna Şugatag. Consecvent stilului său de cercetare, care presupunea empatie cu comunitatea, Claude face toate eforturile pentru a se integra, atent fiind la metodologia învăţată de a culege şi interpreta informaţiile de bază prin analizarea „habitatului, vecinătăţilor, înrudirilor, schimburilor şi riturilor”. Se integrează foarte abil în cătunul uitat de timp, însă, oricât de rezistent ar fi fost un orăşean (care i-a şocat pe bieţii moroşeni ai timpului încălzind zilnic apă pentru a se spăla cu stropitoarea!) dornic să acceadă la absolutul satului românesc, exista o probă iniţiatică de o duritate simbolică, greu de suportat: mersul la veceu, departe, în grădină, în noaptea îngheţată a Nordului. Era mai mult decât un disconfort, căci trebuia să treci de Sultan, imensul ciobănesc al gazdelor şi trebuia să gestionezi raţional, tu militant comunist din Franţa „frăgezit” de emigraţia românească cu spaime despre atotputernicia dictaturii, şocul de a vedea la budă, înfipt în cuiul ruginit de acolo, caietul cu procesele-verbale ale şedinţelor PCR din sat din anii din urmă, şedinţe prezidate chiar de gazda antropologului care, în lipsa hârtiei igienice „boiereşti”, dăduse o utilizare practică caietului fără valoare, unde consemnase papagaliceşte lucrurile false, prestabilite, care se petreceau la aceste ritualuri politice fade şi inutile. Nu întâmplător, antropologul îşi aduce aminte de parabola „tovarăşului de defecare” din cercetările anterioare făcute de specialişti în Africa: cel mai mare dar pe care ţi-l putea face un şef de trib, cadou care marca acceptarea ta de către comunitate, era să-ţi aloce un însoţitor care să ţină la distanţă prădătorii savanei în timp ce tu te dedai celei mai omeneşti, personale şi inevitabile bucurii: golirea intestinului! Într-un fel simbolic, s-ar putea spune că un astfel de tovarăş nepreţuit, care l-a ocrotit pe cercetător de jivinele timpului şi care l-a instruit în cutumele şi tainele locului, care l-a ajutat, subtil, să fie pe buzele tuturor megieşilor a fost preotul ortodox al satului, părintele Antal. El l-a făcut să iubească această ţară, el l-a apărat de securişti şi el i-a deschis, pas cu pas, uşa secretă către tainele arhaice ale lumii româneşti. El l-a fermecat, abil, cu misterul bizantin al ortodoxiei. Când am fost acum doi ani pe urmele lui la Breb, Claude, agnosticul gânditor cu rădăcini evreieşti şi hughenote, m-a rugat să aprind o lumânare la „adormiţi” pentru fostul preot şi una la „vii” pentru el în bisericuţa ortodoxă de lemn ridicată de părintele Antal. Ceea ce, ca un sceptic respectuos ce sunt, am şi făcut.

Voi muta, vai!, lumânarea, dragă Claude, alături de mentorul tău moroşan şi voi reciti, înlăcrimat, superbele tale paginiⁱⁱ despre Crăciunul anului 1973 de la Breb, cu datinile şi ritualurile care te-au trimis într-o dioramă de Bruegel, cu sania cu zurgălăi, ca în Gogol, care, iată, te duce tot mai departe în nordul viscolit.

ⁱ Căruia îi datorează tema fundamentală a perspectivei sale filozofice, conjuncţia dintre fenomenologia capitalului lui Marx şi techné-ul heideggerian

ⁱⁱ Karnoouh, Claude – Tribulaţiile unui călător străin în România (1971-2017). Reflecţii şi amintiri, Iaşi:Sedcom Libris, 2020, pp. 125-149

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor