Seimeni (XVII). Școala (5)

În anii ’60 ai secolului trecut, la Seimeni, activitatea școlară zilnică dura exact cele 4 sau 5 ore de curs, niciodată 6 ore și nici o secundă în plus. Se învăța și sâmbăta, e drept. After-school‑ul nu fusese încă inventat. O dată scăpați din chingile disciplinei școlare, aruncam în mijlocul curții părintești ghiozdanul și încălțările, înșfăcam un coltuc de pâine cu ce se mai putea găsi pe masă, prin dulapuri sau prin cuptor (frigiderul nu apăruse încă!) și continuam cu entuziasm și în deplină libertate „procesul de cunoaștere”, prin lunca sau prin chiciurile Dunării, ori prin păduricile, prin râpile sau hrubele naturale de pe una din văile din jurul satului, săpate în rocile calcaroase și fosilifere de șuvoaiele primăvăratice. Întâlnirile cu vreun șarpe, vreun bursuc, vreun iepure sau vreun popândău, mai rar cu o vulpe roșcovană, nu erau deloc surprinzătoare, ca să nu mai vorbim de mulțimea păsăretului sălbatic, de la banalele și gureșele vrăbii, la prigoriile multicolore, rândunelele, lăstunii, ciocârliile, guguștiucii, coțofenele, graurii, ciorile, berzele, rațele și gâștele sălbatice, pescărușii de tot felul, mai rar păsările mai nobile precum cucul, privighetoarea, uliul, bufnița sau lebăda. Pe toate acestea, cu înfățișarea și cu felul lor de a fi, după numele și speța fiecăreia, împreună cu numele din nesfârșitul catalog al ierburilor, buruienilor, florilor, copacilor și copăceilor, ca și al insectelor fără număr, mi le‑am însușit fără efort și mai bine decât în orice muzeu sau laborator școlar cu pretenții, de la oraș.

În privința „activităților extracurriculare”, cu care sunt împovărați astăzi bieții școlari ai patriei în tranziție, în afară de așa‑numita „practică agricolă” compactă, de două săptămâni, în septembrie, despre care am relatat mai pe larg în alt loc, mai aveam fiecare dintre noi câte două sarcini „pionierești”, de care ne achitam cu plăcere și ușurință: să aducem, potrivit unei programări oarecare, pe clase și zile, câte o traistă plină cu frunză de dud pentru a hrăni viermii de mătase pe care școala se apucase să îi crească vreo câțiva ani la rând. Sub privirile fascinate ale fetelor și băieților, hulpavele omizi devorau frunzele aduse de noi și întinse pe mese în chiar sălile de clasă, vara, când eram în vacanță. Frunzele proaspete de dud le presăram peste o hârtie specială, perforată, pe care o așterneam peste resturile de la „prânzul” anterior. Stăteam încremeniți, cu ochii ațintiți la asaltul viermilor asupra hranei proaspete. Tot cu justificare patriotic‑pionierească, trebuia să aducem, fiecare, câte o căldărușă de plante medicinale de sezon: vara flori de salcâm sau de tei ori de izma broaștei, toamna gherghine, scorușe, răsuri de măceșe și tot felul de rădăcini de care nu îmi mai amintesc.

Venit‑a acuma clipita, o, muză, la viață din nou să rechemi cu nume, cu chipuri și fapte‑ale lor, pe cei care, colegi și învățători, mi‑au populat copilăria școlară.

Directori de școală am prins trei. Pe primul, dl. Chirilă, amic al unchiului meu din partea mamei Mielu Cocor, mi‑l aduc aminte mai ales din evocările altora, ca pe o figură blândă și conciliantă. L‑am reîntâlnit mai târziu, ca director adjunct al Liceului nr. 4 din Constanța, unde mi-am petrecut adolescența. Următorul director la Seimeni a fost incomparabilul Birda Tiberiu, excesiv de aspru în penalizarea năzbâtiilor mele de școlar rebel și pedagog sadic-inventiv, dar extrem de eficace. Ca profesor de matematici, a descoperit și a cultivat, cu mare subtilitate didactică, interesul meu pentru geometria euclidiană, mai ales. L‑am mai evocat de câteva ori și cu alte prilejuri, cu entuziasm și adâncă recunoștință. Era sobru și impecabil, model de punctualitate pentru toți ceilalți. Când apărea statura sa înaltă și mătăhăloasă, pe holuri, în clase sau în curtea școlii, întregul copchilet de prin preajmă încremenea. Brunet, cu trăsături fruste, încă tânăr, era, îmi dau seama acum, un seducător de tip socratic. Ca să stimuleze pe singurul băiețaș în care ghicise o substanță potențială, inventase un concurs anual de rezolvat o sută de probleme de geometrie, indicate de el, de profesor. Întreaga tevatură se finaliza la sfârșitul anului școlar printr-o evidențiere a câștigătorului în fața careului din curtea școalii, cu un premiu: o carte. Fără să‑și dea seama un singur moment că era… singurul concurent, băiatul în cauză aducea la timp cele o sută de probleme și primea, înfrigurat premiul respectiv. Într‑un an, răsplata a fost cartea Oul de cristal, volum de povestiri științifico-fantastice de H.G. Wells.

În fine, al treilea director pe care l‑am apucat a fost Ion Furtună, amic și tovarăș de pahar al tatei, profesor al meu de limba română în ciclul gimnazial, cu totul nevinovat ca talent pedagogic, dar inimos nevoie mare în ceea ce privește presupusele virtuți și talente ale elevului E. M., căruia îi prezicea un viitor de excepție ca… poet. Principalele mele „protectoare” au fost însă cele două Marii, Maria Coroi și Maria Borcea. Domnișoara Maria Coroi (Mimi pentru apropiați) venise la Seimeni, ca suplinitoare, imediat după terminarea liceului în orașul natal, Cernavodă. Devenind titulară după absolvirea, în formula „fără frecvență”, a științelor naturale la București, și‑a desfășurat întreaga carieră la Școala din Seimeni, până la moartea ei prematură, înainte de a împlini de 60 de ani. Dincolo de aparenta ei timiditate și de temperamentul irenic, elevii simțeau pasiunea cu care ne preda, an după an, „materiile” asumate: botanica, zoologia, anatomia și fiziologia omului și igiena – ei da, igiena era o materie de studiu în toată regula, cu manual cu tot! Tot domnișoara Mimi ne preda și agricultura, pe baza unui manual bine întocmit. Deși decizia mea de a mă îndrepta către studiul limbilor și al literaturilor fusese luată de timpuriu, nu pot să spun că nu învățam cu plăcere, poate și de dragul profesoarei, despre plantele de cultură și caracteristicile lor, despre rotația culturilor, fertilizare, combaterea dăunătorilor, succesiunea lucrărilor de întreținere a unei culturi, de la înființare până la recoltare, despre principalele mașini agricole, plug, grapă, discuitoare, mașina de însămânțat, secerătoare, combină etc.

Dirigintă mi‑a fost Maria Borcea, profesoara de istorie și de geografie. Fată din sat, terminase liceul la Cernavodă, ca majoritatea învățătorilor și profesorilor mei, și era înscrisă la facultate, la București, la fără frecvență. Se afla și ea, cum se spunea, „în curs de calificare”. Harnică și inimoasă, chiar exuberantă, era nevoită să suporte „obrăzniciile” elevului preferat, cea mai nevinovată dintre acestea fiind urmărirea, ostentativă, cu degetul, cuvânt cu cuvânt, a „lecției” citite întocmai de profesoară după manual… Poza de mai sus mă înfățișează în urmă cu 54 de ani, la „banchetul” de terminare a clasei a opta, la căminul cultural, între doamna Mimi și Maria Borcea. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi