Seimeni (XVII). Şcoala (7)

În clasele gimnaziale, de la a V‑a până la a VIII‑a, am avut treisprezece colegi, cu mine paisprezece, situaţie ideală pentru ca fiecăruia să îi vină rândul în mod convenabil să fie luat în seamă de către profesori. Ni se repartizase una din cele două săli de clasă mai mici, recent adăugate la corpul principal, care data din epoca interbelică. Totul era nou, ferestrele şi uşile, băncile şi catedra, duşumelele, ceea ce sporea plăcerea de a veni la şcoală. Purtatul uniformei era obligatoriu, şi la băieţi, şi la fete. Uniformele se cumpărau „de‑a gata”. La băieţi, pantalonii şi vestonul, cu un singur rând de nasturi, era de culoare bleumarin închis, iar cămaşa trebuia să fie albă. Fetele purtau o cămaşă în picăţele alb-albastre, lungă până la genunchi, cu un guleraş alb şi, pe deasupra, un sarafan mai scurt de culoare bleumarin deschis, cu un fel de volănaşe simple la mâneci. Cravata de pionier se purta doar la festivităţi. Fetele erau obligate să poarte pe cap o bentiţă de culoare albă, iar băieţii erau tunşi foarte scurt, de preferinţă numărul „zero”.

Locul meu era în banca a doua pe rândul „de la perete”, iar colegă de bancă mi‑a fost Sultănica Cocor, verişoară „de‑a doua”, pe linia maternă. Mai avea în şcoală un frate, Giculan, cu un an mai mare decât noi, gata oricând să se asocieze la orice năzbâtie, fără să stea prea mult pe gânduri. Sultănica era naivă, blândă şi supusă, dar destul de nevinovată la învăţătură. Nu voi uita niciodată fericirea care i se citea în priviri când o lăsam să îşi copieze din caietul meu „tema pentru acasă”. În clasă cu mine era şi Mariana Munteanu, verişoara mea primară, alături de care văzusem lumina zilei şi trăisem primii ani de viaţă, în mijlocul cioporului de vreo zece veri şi verişoare din ograda de la capătul satului a bunicilor paterni, Neculai şi Vasilchia (tata-mare şi mama-mare). Fratele ei, Mişu, era cu doi ani mai mic decât noi, în aceeaşi clasă cu fratele meu, Dorin. Discretă şi generoasă, tăcută şi ascultătoare, Mariana mi-a fost, după mama, cea mai apropiată fiinţă feminină în copilărie. Cu ea, de Anul Nou, mă întovărăşeam la umblatul cu sorcova în primii ani ai copilăriei, până când, pe la şapte-opt ani, am avansat la categoria superioară, rezervată doar băieţilor, a umblatului cu pluguşorul („S‑a sculat mai an/ Bădica Troian…”) şi, a doua zi, cu semănatul („Aseară‑am arat,/ Azi am semănat,/ Fie numele Domnului binecuvântat!”). Cu ea umblam primăvara devreme la adunat brânduşe, toporaşi (noi le ziceam „viorele”) şi ceapa ciorii, prin văioagele din Laghiţă. Tot ea îmi era pereche la „dansurile populare” de la serbările şcolare. Ea mi‑a fost şi confidentă mai târziu, când, deja elevi de liceu (ea a rămas la liceul din Cernavodă, eu am plecat la Constanţa), apăruseră primele tribulaţii sentimentale. Mariana avea de mică o insuficienţă cardiacă, din pricina căreia a şi murit, probabil, înainte de a împlini 60 de ani. După o căsătorie nefericită la Medgidia, se refugiase la Mănăstirea Bistriţa, ca monahie, împreună cu cele două fete ale ei, Magda şi Gina. În fotografia de alături, Mariana este adolescenta din dreapta imaginii, dansând cu diriginta noastră la „banchetul” de la sfârşitul clasei a VIII‑a.

Victoriţa Iancu, fata lui Gheorghe Iancu, preşedintele ceapeului, era rivala mea la câştigarea aprecierilor profesorilor şi la „leaderschip”‑ul informal al clasei. Băieţii o declaraseră pe deasupra „gagica” mea, onoare care ne lăsa indiferenţi pe amândoi, căci relaţiile dintre noi erau mai degrabă reci şi „oficiale”. Îmbrăcată tot timpul „la patru ace” şi destul de retrasă, nu era, cum s‑ar zice, „genul meu”. Ca şi fraţii ei mai mari, Ieremia şi Eugenia, Victoriţa a plecat la Bucureşti devenind, dacă nu mă înşel, economistă. Cele două‑trei întâlniri întâmplătoare din perioada tinereţii, toate în staţia de autobuz din centrul satului, când ne mai vizitam încă părinţii la Seimeni, au fost euforice şi simpatetice. Atunci ne‑am şi mărturisit, în glumă, iubirea căreia îi fusesem destinaţi, dar care nu a fost să fie!

Fetiţa cuminte, silitoare şi ambiţioasă a clasei părea să fie Fănica Petcu, fiică adoptivă a lui Mitică Petcu, pe care toţi îl numeau în sat după poreclă, Agam. Era unul dintre puţinii barcagii ai satului şi pescar „de meserie”. Mai târziu, Fănica se întorsese în sat, o vreme, ca profesoară. O istorie mai specială se leagă de numele Tanţei Marin. Făcea parte dintr‑un clan cam rău famat, alde Găzaru, format din câteva familii care îşi aveau casele la poalele marelui deal al cimitirului, la un pas de zona inundabilă a Dunării, în dreptul Troinei. Neavând pământ, nu fuseseră siliţi să intre în colhoz, aşa că trăiau din mici expediente sau furtişaguri. Barcagii iscusiţi, alde Găzaru mai practicau, când se putea, şi contrabanda cu marinarii de pe vapoarele străine care treceau pe Dunăre. Mai tot timpul, unul dintre ei era la puşcărie. La şcoală nu prea veneau. Mai apropiaţi de mine ca vârstă, dar mai mari decât mine, erau Gelca, Niţă şi Gigi. Gelca era un flăcău frumos şi spilcuit, pe care îl simpatizam şi pentru glasul lui foarte puternic şi melodios. Niţă, poreclit Şulă, a furat la un moment dat butelia de aragaz a părinţilor mei, ameninţându‑i că, dacă îl reclamă la miliţie, o să ne dea foc la casă! În fine, mai era şi Gigi, fratele Tanţei, care mi‑a administrat o dată câţiva pumni în plină uliţă, pe motiv că, vezi Doamne, o împiedicam pe Tănţica lor să se afirme la lecţii! Căci, am uitat să spun, pentru toţi ai ei, Tănţica era floarea neatinsă a tribului, singura lor speranţă la o onorabilitate viitoare. Mama lor, Raveca, o femeie slabă ca o umbră, dar extrem de răutăcioasă, se lupta din răsputeri să‑i creeze unicei ei fete „imaginea publică” a unei viitoare prinţese. Destinul a fost însă mai puternic decât dorinţele familiei, căci, ultima oară când am întâlnit‑o, pe la jumătatea anilor ’70, pe peronul gării din Constanţa, preafrumoasa floare de colţ purta mărcile indubitabile ale profesiei: o fustiţă de o palmă („minijup”!), pantofi cu tocul cui, un machiaj strident şi o gentuţă „de bal” asortată! (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi