Seimeni (XVII). Școala (8)

S‑a întâmplat ca toți colegii mei băieți (ca și fetele, de altfel) să fie copii din familii modeste, majoritatea lor familii de țărani deveniți „colhoznici”, puținii „intelectuali” ai satului (doctorița, profesorii de la școală, inginerul agronom și milițianul) neavând copii de vârsta noastră.

Primul pe care îl evoc este Costel Dudu, al cărui tată, unchiu’ Ștefan Dudu, era văr „de‑al doilea” cu tata, așa că noi, Costel și cu mine, veneam, cum s‑ar zice, veri „de‑al treilea”. Unchiu’ Ștefan, bărbat chipeș și autoritar, era mândru de funcțiunea lui de „căpitan” al șalupei care tracta marele bac (și unicul!), care traversa Dunărea de câteva ori pe zi. Mai ales în zilele caniculare ale verii, cei mai curajoși dintre noi se aruncau de pe bac sau de pe șalupă departe de maluri, „la adânc”, adică în largul Dunării, revenind apoi înot la țărm sau lăsându‑se „la vale”, spre unul din chiciurile sau ostroavele din dreptul satului. Cei mai măricei și mai curajoși își procurau „senzații tari” sărind în apele învolburate și repezi ale Dunării chiar în preajma geamandurii care marca mersul vapoarelor, unde curentul apei era foarte rapid și unde se formau și vârtejuri primejdioase pentru înotătorii neexperimentați. Prietenul meu Costel nu ne putea însoți în acest exercițiu sportiv, pentru că fusese afectat, în anul nașterii noastre, de marea epidemie de poliomielită de la jumătatea secolului trecut, așa încât, deși nu voia să se slujească de cârje sau de vreun baston, era nevoit să își târască anevoios piciorul stâng. Suferința îl spiritualizase și îl făcea să pară în ochii celorlalți mai cuminte și mai înțelept, așa încât se bucura de respectul și de simpatia tuturor. Câștigurile mai sigure pe care i le procura slujba de mecanic a tatălui, permiseseră familiei Dudu să‑și întemeieze o gospodărie mai cuprinsă decât celelalte. Acareturile familiei Dudu se aflau la capătul uneia dintre ulițele care, pornind abrupt de la șoseaua principală, ducea direct la Dunăre. Îmi plăcea să îl însoțesc pe Costel acasă la ei, mai ales primăvara, când, Dunărea fiind umflată, grădina lor era inundată în întregime, apele ajungând până la pragul casei lor. Mă tulbura și mă incita posibilitatea de a arunca undița în apă direct din balconul casei! Aceasta fusese construită în mod ingenios, pe un mic promontoriu neinundabil, și avea două niveluri: la parter bucătăria și celelalte anexe, iar la etaj „odăile de curat”. Tanti Victoria, stăpâna casei, era bucuroasă de oaspeți și avea întotdeauna câte vreun dulce la îndemână spre a‑și „servi” micii musafiri ocazionali.

De Costel Dudu se leagă și primul meu insucces „profesional”, un concurs școlăresc „cine știe câștigă”, la care, prin clasa a VII‑a, am fost selectați de profesori să reprezentăm, în echipă, școala noastră. Ca „material de studiu”, ne‑au fost înmânate câteva pagini bătute la mașină, pline de date și cifre anoste despre „încheierea cu succes a procesului de colectivizare a agriculturii în regiunea Dobrogea”: care a fost comuna fruntașă (acum știu: Ceamurlia de Jos!), câte mii de familii s‑au înscris cu entuziasm, câte sute de mii de hectare cultivate cu ce fel de plante, ce recolte la hectar producea agricultura socialistă, cum e treaba cu mecanizarea etc. Lipsiți și de o motivație reală, n‑am putut, firește, memoriza asemenea inepții.

Acordându‑ni‑se onoarea de a fi transportați de camionul colhozului, o rablă hodorogită, ne‑am trezit amândoi timorați în sala mare a casei de cultură din Cernavodă, într‑o lume care nu era deloc a noastră: forfotă mare, activiști gureși, drapele roșii, lozinci mobilizatoare pe toți pereții, cravate roșii peste tot, entuziasm general. Pe scenă, în concurs, n‑am reușit să îngăimăm decât câteva răspunsuri corecte, așa că nu ne‑am învrednicit de nici un premiu, spre amuzamentul sarcastic al tatălui meu care ne‑a întâmpinat la întoarcere cu urarea: „Bravo, mă, băieți! Ați rupt inima târgului! V‑ați dus și voi la oraș boi și v‑ați întors vaci!” Era tipul de pedagogie spartană, mefientă și negativă, practicată fără îndurare de Larion: succesele sunt în firea lucrurilor și pot fi trecute cu vederea fără a fi lăudate, dar eșecurile trebuie penalizate fără milă! Pe Costel Dudu l‑am revăzut ultima oară pe la jumătatea anilor ’80: devenise operator al aparatului Roentgen de la policlinica din Medgidia.

Peste drum de gospodăria familia lui Costel Dudu, pe un tăpșan asemănător ridicat deasupra nivelului apelor Dunării, locuia Titi lu᾽ Tuzlaru. Tatăl lui, al cărui nume nu mi‑l mai amintesc, fusese la un moment dat poștașul satului. Familia mai cuprindea o fată, Smaranda, și un băiat mai mare cu vreo doi ani decât noi, Gicu. Calitatea principală a lui Titi era buna dispoziție. Avea o față luminoasă, animată de un zâmbet permanent.

Dănuț Gâdea a fost și el unul dintre colegii mei mai „răsăriți”. Fiu al lui nea Nicu Gâdea, pescar și barcagiu, a cărui figură am mai evocat‑o, și al Eleonorei, tanti Leonora, una din fetele vecinilor noștri, tușa Anica și Dumitru lu’ Nică (rostit cu n palatal!), Dănuț era mic de statură și negricios și, ca și părintele lui, ager și plin de inițiativă. Fratele lui mai mic, Gigi, este astăzi fermier și proprietar al unuia dintre „shop”-urile din sat. Casa lor se afla peste drum de gospodăria bunicilor Neculai și Vasilchia Munteanu, așa că nu rareori Dănuț făcea parte din ceata alcătuită din verii și verișoarele mele. L‑am reîntâlnit pe la sfârșitul anilor ’80, la o cabană din județul Harghita, unde era un fel de recepționer.

Poza este făcută și ea la același „banchet” de la sfârșitul clasei a VIII‑a. În rândul de jos, încadrând‑o pe diriginta noastră, Maria Borcea, se află naratorul și Dănuț Gâdea, iar în rândul de sus apar Gici Teșeleanu, Titi Tuzlaru, Mihai Popescu și Ionel Munteanu; în latura din stânga se ițește figura lui Costică Iancu, președintele ceapeului.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi