Şi guvernele pot câştiga în alegerile europene

Dacă evităm capcana discursului hegemonic de tip pro-europeni buni învingători la puncte în faţa euroscepticilor răi, alegerile pentru Parlamentul European (PE) ne oferă un tablou interesant şi divers. Este exact ceea ce ar fi trebuit să anticipăm într-o asemenea situaţie, creată prin juxtapunerea a douăzeci şi opt de confruntări naţionale de rang secund. De rang secund, aşa cum ne îndeamnă să credem şi teoria, pentru că nu se va schimba cine ştie ce în modul în care sunt guvernaţi cetăţenii UE. Dar, totuşi, douăzeci şi opt, astfel că nu se poate să nu găsim lucruri interesante.

Dacă e să rămânem în zona neglijată de mass media, din motive asupra cărora nu putem insista acum, avem o componentă clară, chiar apăsată, reprezentată de succesele electorale remarcabile ale unor formaţiuni de guvernământ sau participante la coaliţii majoritare. Dacă dăm la o parte România, prioritate analitică naturală, şi trei dintre cele patru ţări mari – Germania, Franţa şi Regatul Unit, cu ale sale probleme specifice – observăm un fenomen interesant. În Italia, Liga lui Matteo Salvini îşi depăşeşte clar toţi rivalii, inclusiv pe cel alături de care guvernează la Roma (Mişcarea Cinci Stele): am asistat la o validare fără drept de apel a politicilor anti-migraţie şi eurosceptice ale Ligii.

În clasamentul demografic al UE urmează altă ţară în care partidul de guvernământ a obţinut un succes clar: Spania. Ar fi fost o mare surpriză ca Partidul Socialist Muncitoresc al premierului Pedro Sánchez să nu câştige, la doar o lună după ce îşi reconfirmase poziţia în legislativele naţionale. Se pare că electoratul spaniol este satisfăcut şi, foarte important, are răbdare: socialiştii spanioli au obţinut, în scrutinul pentru PE, mai multe voturi decât principalele două formaţiuni de centru-dreapta, luate împreună.

Apoi, coborând un loc în clasamentul bazat pe populaţie, întâlnim victoria categorică a partidului de guvernământ polonez, Lege şi Justiţie (PiS), condus de Jarosław Kaczyński, în faţa unei coaliţii multicolore ce a inclus toate forţele semnificative ale opoziţiei, inclusiv formaţiunea din care provine actualul preşedinte al Consiliului European, Donald Tusk. Şi nu a fost vorba de o victorie obţinută doar cu enunţuri eurosceptice, ci a contat foarte mult satisfacţia multor alegători faţă de politicile economice ale PiS.

Pe lângă aceste trei ţări mari, cu delegaţii naţionale consistente în PE, au existat şi alte câteva state mai mici unde electorii şi-au validat guvernele. Desigur, cel mai mult se vorbeşte despre Ungaria. Acolo, cu un procentaj de peste 51% din voturile valabil exprimate – e drept, nu foarte multe – formaţiunea premierului Viktor Orbán (Fidesz) a înregistrat unul dintre cele mai clare succese electorale din întreaga ei istorie, reducând mult influenţa opoziţiei de centru-stânga şi aducând Jobbik (extrema dreaptă) în pragul irelevanţei. Din nou, campaniile virulente împotriva elitelor de la Bruxelles au jucat un rol semnificativ, însă votul din mai nu are cum să nu reprezinte şi o premiere a administraţiei Fidesz, într-un sens mai general.

Şi lista ţărilor în care guvernele au fost premiate de alegători continuă, fără a mai ţine cont de ordinea descrescătoare a populaţiei. Un scrutin interesant a avut loc în Irlanda, unde victoria formaţiunii Fine Gael, componentă grupului popular, a fost mai clară decât în precedentul scrutin legislativ. A fost un scor ce s-a datorat, probabil, şi combinaţiei de fermitate şi flexibilitate pe care a etalat-o guvernul lui Leo Varadkar în chestiunea Brexit, atât de importantă pentru Republica Irlanda. În Austria, învingătorul clar este Partidul Popular al lui Sebastian Kurz, în ciuda faptului că guvernul pe care îl domina tocmai fusese demis din cauza scandalului în care a fost implicat liderul partenerului său de extrema dreaptă, Partidul Libertăţii. Nici stânga nu a fost ocolită de recompensele oferite de alegători unor guverne apreciate pentru performanţele de politică internă: în Malta, laburiştii premierului Joseph Muscat şi-au confirmat şi de data aceasta superioritatea asupra rivalilor de centru-dreapta (Partidul Naţionalist); în fine, dar nu în cele din urmă, electoratul portughez a oferit Partidului Socialist, de guvernământ, un sprijin convingător în duelul cu formaţiunile de centru şi centru-dreapta.

Rândurile de mai sus nu au reprezentat, desigur, o analiză a rezultatelor alegerilor europarlamentare de la sfârşitul lunii trecute. De asemenea, nu se pune problema de a contrazice percepţia generală potrivit căreia diversele branduri de euroscepticism şi proiectele adverse joacă o partidă importantă pentru viitorul UE. De altfel, s-a văzut că unele guverne dominate de eurosceptici se numără printre performerii electorali ai anului 2019. Însă, aşa cum s-a menţionat (şi cum neîndoielnic ştiu cititorii acestui text), oamenii votează cel mai adesea pornind de la preocupări mai puţin îndepărtate şi abstracte. Scrutinul european ne-a oferit un tablou divers în ceea ce priveşte atitudinea faţă de partidele de guvernământ: de la pedepse aspre, trecând prin sancţiuni oarecum tolerabile sau prin situaţii de echilibru şi ambiguitate, până la reconfirmările clare discutate mai sus. Victoriile forţelor la putere în alegerile europene nu sunt chiar atât de frecvente încât să nu fie remarcate. Uneori, electoratul are motive să aprecieze performanţa unui guvern. Alteori, aşa cum bine ştim, nu.