Tancuri şi lasere

Îmi satisfăceam stagiul militar, atunci când ni s-a spus, cu voce scăzută, specifică transmiterii unui mare secret, precum că românii, în 1968, ca o măsură de retorsiune a neimplicării în acţiunea de ocupare a Cehoslovaciei (invazie unde, de fapt, nu ne invitase nimeni), au fost atacaţi de tancuri sovietice care au fost topite cu arma laser la frontieră, neprecizându-se exact locul şi momentul unde avusese loc această confruntare militară total neobişnuită, finalizată prin schimbarea stării de agregare a tancurilor ruseşti. Ştiam de chestia asta încă din copilărie, adică tipul de întâmplare care ne populează universul oral, pe care o pusesem în aceeaşi categorie cu povestirile science-fiction, care erau la mare modă pe vremea aceea. Adică e greu de crezut, dar nu imposibil!

De unde a apărut această convingere, conform căreia românii puteau distruge tancuri cu ajutorul laserului în 1968?

În anii ’60-70 au început să se generalizeze tehnologiile de prelucrare neconvenţionale: prin electroeroziune, cu laser, cu plasmă, cu ultrasunete, cu jet de apă, cu fascicul de electroni etc. (în prezent aceste tehnologii se numesc, din inerţie, tot neconvenţionale, în fapt fiind, de multă vreme, convenţionale). Aceste tehnologii permiteau prelucrarea unor substanţe dure şi extradure, prin îndepărtarea unor cantităţi de material sau prin decuparea unor profile complexe din straturi metalice sau nemetalice. Această posibilitate nemaivăzută, de a prelucra aproape orice şi oricum, a permis imaginarului colectiv să genereze, în acel context social-politic, toată istoria cu tancurile topite cu laser, care era în perfectă conexiune cu orgoliul naţional şi cu poziţia noastră de disidenţi în lagărul socialist.

România era printre statele care realizaseră propriul laser la foarte scurt timp de la primul astfel de sistem funcţional, cel din 1960, datorat lui Theodore Maiman (1927-2007, licenţiat în fizică al University of Colorado Boulder, cu masterat şi doctorat la Stanford University). Astfel, în 1962, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, lângă Bucureşti, o echipă de fizicieni condusă la Ion I. Agârbiceanu (1907-1971, licenţiat şi doctor al Facultăţii de Ştiinţe din Paris, fiul scriitorului Ion Agârbiceanu), realizează un laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie. Oricum, cuvântul laser avea şi are încă un mare impact emoţional, desemnând o tehnologie deosebit de performantă, aproape ireală, care a fost asociată, la noi, cu un mit cât se poate de real: Henri Coandă. Nu a contat faptul că marele savant a venit în România la un an după acea ciudată confruntare militară de la frontieră şi nici că acesta nu a avut niciodată preocupări în domeniul laserilor. Asocierea cu Henri Coandă avea să dea un plus de credibilitate întregii poveşti. Legenda era completă, avea toate ingredientele: mister, ştiinţă, o personalitate mitică asociată, politică subversivă, o tehnologie de ultimă oră etc.

Istoria s-a repetat în 1989, atunci când s-a spus că teroriştii deţineau muniţie prevăzută cu gloanţe vidia. Termenul vidia provine din industria prelucrătoare a metalelor prin aşchiere. Astfel, sculele aşchietoare au, uneori, partea activă echipată cu nişte elemente extrem de dure, realizate din carburi metalice sinterizate, din wolfram, titan, tantal sau niobiu. Sinterizarea este procedeul prin care aceste carburi, sub formă de pulberi, sunt presate la temperaturi şi presiuni înalte, în prezenţa unui liant, de regulă cobalt, rezultând, în final, în acest caz, nişte componente numite plăcuţe aşchietoare din carburi metalice sinterizate. În decembrie 1989, pe fondul isteriei generalizate şi a dezinformării totale, s-a născut ideea că teroriştii, care, nu-i aşa?, trăgeau din toate poziţiile, erau posesorii unor arme necunoscute, extrem de performante. Această informaţie, combinată cu numărul mare de victime, a făcut posibilă apariţia legendei gloanţelor cu cap vidia. De fapt nu vidia, ci widia. În jargonul din industrie, widia este asociat cu plăcuţele metalice sinterizate cărora li se spune, pe scurt, plăcuţe widia. Denumirea vine de firma cu acelaşi nume, Widia, care astăzi este componentă a grupului de firme americane Kennametal. Acum aproape 100 de ani, Widia producea primele plăcuţe din carburi metalice, denumirea fiind o prescurtare a unei expresii din limba germană, Wie Diamant! (ca diamantul!).

Nu s-a găsit nici o urmă de glonţ cu cap widia în decembrie 1989. Nu există, din câte se ştie, nici o dovadă a existenţei unui astfel de tip de muniţie în desfăşurarea acelor evenimente. Cum s-a făcut de a apărut legenda widia? Totul se explică prin efectul impresionant, chiar şi vizual, pe care îl provocau plăcuţele widia în timpul proceselor de prelucrare. Şi cum numărul celor care lucrau pe marile platforme industriale de prelucare a metalelor era mare, s-a născut şi s-a răspândit ideea gloanţelor cu cap widia, încă din primele momente ale evenimentelor din 1989.

Este interesant faptul că intuiţia uvrierului român a funcţionat perfect, gloanţe cu vârf widia există, utilizându-se în acest scop carbura de wolfram (tungsten). Dar asta s-a aflat ulterior desfăşurării revoluţiei române!

Cum a fost posibilă apariţia acestor legende, dintre care una s-a dovedit a fi reală? Lăsând la o parte toţi factorii favorizanţi în naşterea şi transmiterea unor astfel de poveşti, esenţial este faptul că acestea nu puteau să apară în lipsa unei mase critice de persoane cu pregătire tehnică. Iată, deci, cum industrializarea poate duce la dezvoltarea fondului naţional de mituri sau legende!

Sau, iată cum industria productivă poate fi şi creativă!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi