Ţara zidurilor înalte

În oraşele mai bogate, precum Pretoria, Sandton ori Capetown, dar şi în cele sărace, precum celebrul Soweto, în care a trăit fostul lider al rezistenţei anti-apartheid şi primul preşedinte de culoare din singura ţară africană cândva dezvoltată, Nelson Mandela, dar mai ales în localităţile mici ori fermele izolate de pe întinsul savanei, toţi locuitorii – albi sau negri – şi-au făcut ziduri înalte peste care au instalat reţele electrificate. Ţara pare să-şi ducă zilele în coşmarul unui război civil nedeclarat, dar omniprezent în mentalul colectiv şi în modul de viaţă.

Cu 35 de ani în urmă, noi, cetăţenii lagărului socialist ştiam despre Africa de Sud că este o ţară condusă de un regim rasist, care-i ţinea în ignoranţă şi sărăcie pe negrii băştinaşi, iar pe cei nesupuşi îi ţinea captivi. Supus unei presiuni interne şi internaţionale puternice de stânga, ultimul preşedinte alb al ţării Frederik de Klerk a început negocieri asidui cu liderii partidului Congresul Naţional African, l-a eliberat din închisoare pe Nelson Mandela, l-a implicat în tratative pe influentul arhiepiscop anglican Desmond Tutu, pregătind astfel transferul paşnic al puterii către majoritatea de culoare şi liderii CNA ce au câştigat lejer alegerile.

Acum un sfert de veac, când am ajuns eu în Africa de Sud am găsit o ţară încrezătoare în viitorul ei democratic. Era cea mai prosperă ţară din Africa şi deţinea cea mai performantă economie. În emisfera sudică doar Australia şi Noua Zeelandă îi stăteau alături. Cetăţenii de culoare jubilau că în sfârşit şi-au dobândit libertatea. Negrii reuşiseră miracolul eliberării – un fel de decolonizare internă – luând în propriile mâini puterea de la minoritatea albă. Transferul de putere pe cale paşnică părea o poveste de succes, mult clamată de stânga internaţională marxistă de obedienţa sovietică. S-a întâmplat însă ca Rusia sovietică donatoare de sume consistente pentru partidele de stânga să se prăbuşească puţin înaintea regimului de la Pretoria, văduvind astfel noii lideri de un important sprijin financiar şi ideologic. Din discuţiile purtate cu unii lideri de culoare am înţeles că libertatea recent dobândită era de culoare roşie. Roşu de Kremlin, ca să nu existe dubii. Unii mi-au mărturisit chiar că beneficiaseră direct de banii ruseşti, pentru a-şi face studiile în străinătate. În străinătatea occidentală, de unde vocea protestului lor se auzea mai bine decât de la Moscova şi nu bătea la ochi. „În Canada am studiat”, îmi mărturisea unul dintre ei, cu bani comunişti. „Şi româneşti!” i-am replicat eu. Da, şi româneşti, întrucât România socialistă era şi ea contributor la cauza stângii anticolonialiste. I-am spus unuia dintre ei că în timp ce banii româneşti le susţinea cauza, în România erau lipsuri insuportabile, în vreme ce liderii opoziţiei anticomuniste fuseseră fie asasinaţi, fie condamnaţi la ani grei de detenţie. „La fel ca Mandela?” m-a întrebat unul dintre ei. Da, la fel ca Mandela şi mai mult decât atât. Am fost primit cu neîncredere şi suspiciune pentru opinia mea, desigur, imperialistă. Iar altcineva mi-a atras atenţia că politica URSS şi comunismul sunt subiecte tabu, ce trebuie evitate cu grijă.

Înlăuntrul partidului Congresul Naţional African începuseră deja lupte pentru supremaţie. Despre câţiva dintre cei pe care i-am cunoscut atunci am aflat că fuseseră asasinaţi în plină stradă. Acum un sfert de veac, Africa de Sud părea să aibă un viitor luminos: democraţie, libertate, prosperitate, puterea în mâinile majorităţii, toleranţă şi iertare. Doar că povestea aceasta optimistă s-a destrămat ca o boare. Albii au înţeles că nu mai au nici un viitor într-o ţară plină de riscuri şi au emigrat masiv, lipsind astfel regimul de competenţe şi capitaluri. Ziarele relatau deja despre acte de vendetă comise împotriva albilor. Am întâlnit buri care îşi făcuseră din fermele lor din savană adevărate citadele cu creneluri. Îmi era clar că soluţia reconcilierii era o semireuşită, iar albii vor emigra, mai devreme sau mai târziu. QED: după 25 de ani de libertate pentru negri şi de majoritate confortabilă, noua Africa de Sud este povestea unui eşec anunţat şi evitat cu grijă de stânga internă şi internaţională, care nu poate admite încă un eşec, dintr-o lungă listă a istoriei recente africane. Câteva date edificatoare: moneda naţională – randul – fusese umăr la umăr cu dolarul, după care a ajuns la o paritate de 4 la 1, iar azi de 18 la 1; economia este în declin accelerat; sistemul politic este corupt până în măduva oaselor; sărăcia este endemică; lipsurile de tot felul subminează încrederea populaţiei; rata criminalităţii şi incidenţa infectării cu virusul SIDA sunt printre cele mai mari din lume; imigraţia din statele vecine este incontrolabilă; iar calitatea serviciilor în cădere liberă. Care este moştenirea lui Mandela cel glorificat pretutindeni şi turnat în statui de bronz de dimensiuni uriaşe, ca în Coreea de Nord? Cei mai mulţi cetăţeni recunosc faptul că luna de miere s-a încheiat de mult în vreme ce venerabilul lider de odinioară este criticat pentru că nu a reuşit să îşi ţină sub control fii politici de suflet. Părinţi şi copii, ca în povestirea lui Turgheniev. Am auzit de mii de ori istorii despre lideri care nu-şi pot controla odraslele. De fapt, aceasta este povestea de insucces a tuturor regimurilor aglutinate în devălmăşie şi finanţate din afară. Puterea le-a luat minţile celor nepregătiţi, ne spune cu asupra de măsură istoria. Iar Africa de Sud s-a aliniat deja curentului.

În orăşelul Soweto, de lângă Johannesburg, sărăcia de azi este la fel de lucie ca cea de odinioară. Dar s-a mai adăugat ceva: ziduri înalte, care strivesc căsuţe pricăjite. Evident, eşti întâmpinat cu imnuri de glorificare a lui Mandela, dar parcă uşor crispate. Iar în zona metropolitană Johannesburg – Pretoria, curentul electric este tăiat 6 ore pe zi. Am sentimentul de déjà-vu.

Iar ca povestea aceasta să aibă un înţeles, Africa de Sud plăteşte azi nota către Rusia lui Putin, moştenitoarea Uniunii Sovietice a lui Stalin şi Blejner. Tot cu sprijin rusesc, ţara a descoperit virtuţile luptei anti imperialiste în marea alianţă ideologică numita BRICS.

Nu-i aşa că faptele se leagă? Iar regimul corupt din ţară este o mană cerească pentru Rusia lui Putin. Dar şi o capcană pentru idioţii utili de pretutindeni.

Aşa am găsit eu Africa de Sud, după un sfert de secol. A nu se deduce din dezamăgirea mea că am nostalgii faţă de regimul de apartheid, cum ar putea crede stângiştii. N-am făcut decât să formulez câteva întrebări şi să invit la reflecţie cu privire la felul în care lucrează ideologiile mesianice, strivind raţionalitatea istoriei, atât cât mai este.

Mihai Dorin este istoric şi publicist