Tehnologie şi muzică (1)

Fondatorul firmei a fost Orville Gibson (1856-1918), care era lutier, autorul unui nou concept de mandolină sau chitară, plecând de la designul viorii, cu anumite componente din lemn sculptat şi nu îndoit. Pentru această realizare, Gibson a primit brevetul american nr. 598245, depus la 11 mai 1895 şi acordat la 1 februarie 1898. Cel care a inventat chitara electrică la Gibson Guitar Corporation a fost Lloyd Allayre Loar (1886–1943), muzician, proiectant de instrumente şi inginer de sunet (aşa erau denumiţi atunci, ca şi acum, specialiştii care se ocupă de sonorizare). În mai multe surse am găsit formularea conform căreia, în 1920, Lloyd i s-a alăturat lui Orville Gibson şi a realizat chitara electrică. Nu putea să i se alăture lui Gibson decât pe lumea cealaltă, deoarece acesta era mort de doi ani la momentul apariţiei chitarei electrice. Lloyd nu avea decât studii muzicale, absolvind Chicago Musical College, American Conservatory of Music, Oberlin Conservatory of Music şi Opéra-Comique la Paris. Lloyd a fost un vizionar, intuind posibilităţile de utilizare a dozei electromagnetice pentru preluarea şi amplificarea sunetului produs de corzile vibrante. Doza electromagnetică este, de fapt, un traductor, care este compus, în esenţă dintr-un magnet şi o bobină, dar lucrurile sunt departe de a fi atât de simple.

Tot în 1920 avea să mai fie produs, la scară experimentală, un instrument electric cu corzi, de către George Beauchamp (1899-1941), la Los Angeles. Acesta se va asocia în 1931 cu Adolph Rickenbacker (1887-1976) şi cu Paul Barth (-1973) şi vor crea, după unii, prima chitară electrică produsă în masă, Rickenbacker A-22 (şi A-25) – cunoscută sub numele de „the frying pan” (tigaia). După cei mai mulţi însă, prima chitară electrică ce a produs o mutaţie majoră în ceea ce priveşte formele de expresie artistică a fost faimoasa ES-150 de la Gibson Guitar Corporation, produsă la 1936. ES-150 este în general recunoscută şi drept prima chitară electrică în stil spaniol de succes comercial din lume. ES înseamnă Electric Spanish, iar 150 pentru că valora, la vremea aceea, 150 USD (echivalentul a 2.900 USD în 2021).

În aşa o înghesuială de aspiranţi la titlul de inventator al chitarei electrice nu putea să lipsească şi un român. În lucrarea sa “Timpul chitarelor – Cornel Chiriac si Epoca Beat”, Editura Integral, 2016, Doru Ionescu (absolvent al Şcolii de Muzică şi Arte Plasice de la Focşani şi al Institutului Politehnic Bucureşti, secţia Aeronave în 1991) arată că, la 8 octombrie 1931, Direcţia educaţiei poporului din Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (director Ion Marin Sadoveanu) primeşte o cerere de la un elev în ultimul an al Şcolii naţionale de poduri şi şosele din Paris şi inventatorul instrumentelor de muzică electromagnetice, pe nume Gabriel Dimitriu, care avea intenţia de a organiza în ţară o serie de concerte cu instrumente construite pe acest principiu – “Pentru a realiza o rezonanţă perfectă, inventatorul nostru a aplicat un dispozitiv electromagnetic, obţinând ca vibraţiile coardelor să fie amplificate pe cale electrică, izolându-se mediul vibrant de cel rezonator printr-un flux magnetic. În acest mod vibraţiile transversale ale fibrelor de lemn de la cutia de rezonanţă ale unei viori obişnuite sunt evitate, realizându-se un sunet perfect şi nou pentru ureche …”. Într-adevăr, căutând în baza de date Espacenet, a Oficiului European de Brevete, îl găsim pe compatriotul nostru care a depus la 16 decembrie 1929, cererea de brevet de invenţie cu titlul Violon électromagnétique transmettant les sons aux haut-parleurs (Vioară electromagnetică care transmite sunetele la difuzoare), brevet obţinut la data de 15 aprilie 1930, având numărul 686683. Din păcate, se pare că seria de concerte planificate a se desfăşura în România nu a mai avut loc.

O altă componentă a chitarelor electrice care a fost influenţată de tehnologie o reprezintă cea a corzilor. În cazul chitarelor acustice, sau reci, se utilizau, în vechime, intestine de animale sau mătase, după care s-a trecut la oţel şi nylon. În cazul chitarelor electrice, s-au folosit corzi metalice pe măsură ce s-au îmbunătăţit tehnologiile de prelucrare a metalului prin extrudare (adică presarea metalului la cald sau la rece prin nişte orificii cu diverse dimensiuni), în vederea obţinerii de fire metalice cu diverse profiluri. În anii '30 se foloseau corzi din oţel şi din oţel cu un strat de zinc rezistent la coroziune şi această alegere a rămas neschimbată decenii la rând, după care, în anii '60 au apărut corzile din oţel inoxidabil. În prezent, se folosesc corzi din oţel nichelat, nichel sau inox şi, mai rar, din titan, cobalt, crom sau cupru. De asemenea, corzile mai diferă prin secţiunea miezului, care poate fi circulară sau hexagonală, precum şi prin acoperire, care poate fi polimerică.

Astfel, o chitară poate produce efectele sonore consacrate: distorsionare, reverberaţie, cor, întârziere, ecou, vibrato, tremolo, wah-wah, compresie, decompresie, flanger, phaser.

În prezent, există mai multe mărci celebre de chitare electrice: Fender (preferată de David Gilmour, Eric Clapton sau Ritchie Blackmore), Gibson (la care cântă Jimmy Page, Slash sau Gary Moore), precum şi Harley Benton, ESP, Squier, PRS, Music Man, Ibanez ş.a.

Chitara electrică nu este un instrument muzical oarecare, având o importantă valoare simbolică, pentru veşnic tânăra generaţie. În 2004, a apărut, la Johns Hopkins University Press, cartea The Electric Guitar: A History of an American Icon, avându-l ca editor pe André Millard. În prezentarea cărţii, se face următoarea descriere: relativ ieftină, uşor de învăţat şi distractiv de cântat, chitara electrică este un instrument cu adevărat democratic. Poate de asta nu iubeau comuniştii rock-ul!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi