Tokyo (I)

S-a încheiat una dintre cele mai triste olimpiade din istorie. Dar nu din pricina rezultatelor dezolante ale sportivilor români, ci pentru că Japonia, gazda jocurilor, ar fi meritat o soartă mai bună. Deşi organizarea s-a dovedit ireproşabilă, pandemia de covid-19 a golit stadioanele, astfel încât întrecerile nu au avut parte de acea atmosferă absolut unică creată de zecile de mii de spectatori. Cu toate că nu am auzit strigătele dezlănţuite ale suporterilor – deseori mai emoţionaţi decât sportivii – am văzut recorduri doborâte, lovituri de teatru, momente teribile şi destui idoli în devenire.

Revenind la delegaţia olimpică română, impresia pe care au lăsat-o majoritatea competitorilor noştri a fost catastrofală. Cu sportivi trecuţi de mult la pensie, ori complet ieşiţi din formă, cu sportive botoxate ori tunate ce prestează mai mult pe reţelele sociale, cu indivizi şi individe ce s-au întrecut în declaraţii politice războinice (situaţie cu atât mai penibilă, cu cât în guvernarea lui Dragnea tăceau mâlc), România o arătat o lipsă de combativitate aiuritoare. Sunt curios câţi dintre diriguitorii sportului românesc îşi vor prezenta demisia de onoare după aceste jocuri olimpice.

S-au căutat din nou explicaţii pentru rezultatele deosebit de slabe ale sportivilor români. Evident, mai toţi au ajuns la bani, mai bine zis la fondurile insuficiente pe care le primesc federaţiile de profil; totuşi, unii mai bine informaţi au demonstrat că, înainte de 1989, destule federaţii, ce se scăldau la olimpiade în medalii de aur, primeau chiar mai puţine fonduri de la stat, iar premiile oferite câştigătorilor erau insignifiante, în vreme ce azi o medalie de aur te poate aranja pe viaţă.

Aidoma altora, eu cred că, pe vremuri, sportul era perceput mai ales ca o evadare, ca un mod de a scăpa de încorsetările societăţii comuniste. Un sportiv bun era scos din producţie (dar primea salariul în continuare başca alte avantaje materiale), se plimba prin ţară, participând la tot felul de competiţii, ba vedea periodic şi lumea liberă, spre deosebire de prizonierii de acasă. Da, cantonamentele puteau fi foarte dure, iar viaţa extrasportivă le făcea şi mai dure, dar majoritatea sportivilor iubeau disciplina aleasă şi se sacrificau pentru ea. Nu banii, ci mai curând baza uriaşă de selecţie, organizarea şi dăruirea sportivului erau principalele atuuri ale sportului românesc de dinainte de 1989.

Astăzi, toţi sportivii vor fonduri de la stat pentru a obţine rezultate, de parcă banii ţi-ar băga curaj în inimă, viteză în picioare, ori forţă în pumn. Unde a dispărut dorinţa fanatică de a face performanţă, de a te întrece mereu, înainte de toate, pe tine însuţi? De altfel, chiar la Tokyo au existat exemple de competitori ce au venit la olimpiadă pe banii lor (şi ai sponsorilor), câstigând medalii dintre cele mai preţioase.

În aceste condiţii, nu-mi rămâne decât să repet soluţia care mi-a plăcut cel mai mult. Aceea ca, în următorii douăzeci de ani, nicio federaţie să nu mai primească bani direct de la stat, ci exclusiv din partea sponsorilor. Guvernul ar investi (obligatoriu) doar în infrastructură, lăsând o echipă de specialişti să pună la punct o strategie pe termen mediu şi lung, asemănătoare celor din Ungaria şi Polonia – două ţări cu rezultate excepţionale la Tokyo.   

Nu vor mai obţine ai noştri nicio medalie la următoarele două-trei olimpiade? Mare brânză! La urma urmei, important este să faci cumpărături la jocurile olimpice, după cum spunea celebrul comentator sportiv Gambeta.