Trenule, maşină mică…

Care tată, bunic fiind, ţinea mândru bebeluşul-nepoţel în poale – nu direct, ci în scoica detaşabilă (cum am înţeles o zi mai târziu că s-ar chema să-i zicem „pătuţul“) dintr-un cărucior rabatabil care fusese aşezat la perete.

A fost replica ce mi-a trezit atenţia, ca să zic aşa.

Pentru întîia oară de ceva vreme pornisem la drum chiar în prima zi pe care mi-o alesesem ca zi de plecare. Din sat deja, am avut ceva noroc: după nici cinci minute, am găsit o maşină de ocazie, singura problemă fiind că a trebuit să aştept vreo 15 minute („Dacă mă aşteptaţi un sfert de oră, vă iau!“) care s-au făcut 25, dar oarecum cu „folos“: în minutele surplus de aşteptare ce credeţi c-am zărit şi, desigur, încercat să fotografiez pe o floare-tufă măricea, cu multe flori albe? O molie colibri!?! Sau fluture coadă de porumbel, cum mai văzusem o singură dată în viaţă, cu ani în urmă, la florile din balconul uneia din surorile mele, la Bad Homburg, mai exact! Pentru România, deci era o premieră – dar postând a doua zi pe FB cele două poze mai reuşite (greu de fotografiat insecta asta care zbârnîie cu acul ei luuung de cules polen din floare-n floare şi nu „stă“ mai mult de-o secundă şi ceva cu acul într-o floare, ea funcţionând, deci ca un elicopter, dând din aripi cu viteza unui… colibri), aveam să aflu că şi alţi prieteni de prin ţară văzuseră de curând pentru prima dată taman insecta asta! Ba traducătorul Steinar Lone văzuse una în grădina lui din Norvegia! De, un fel de globalizare… europeană?

În fine, am ajuns la şosea („La Stelu“, cum se cheamă în zonă Popasul Mărginimii), am vrut să-i dau şoferului 10 lei, mi i-a refuzat, am insistat, degeaba: „Oricum făceam drumul ăsta…“. Practic, cu banii ăia mi-am plătit berea (un Heineken, 9 lei) pe care am băut-o până să-mi vină ciorba de burtă. Apoi m-am dus la gară, am luat trenul până la Vinţu de Jos. Când mi-am luat apoi bilet de Iaşi la casă, am căscat ochii: stai aşa, o să am de aşteptat aici o oră jumate!? Nasol – ce naiba fac eu aici o oră jumate? Altfel, alt dram de noroc: „Nu mai sunt decât 19 locuri… Aţi avut noroc, aţi prins un loc la geam!“ Chiar că noroc. Câştigasem, cum ar veni, la 66, acesta fiindu-mi locul.

Ştiind că regioul Sibiu – Tg. Mureş stă vreo 30 de minute la Vinţ, m-am dus înapoi pe peron, am mai fumat o ţigară, apoi m-am urcat înapoi în tren ca să merg, totuşi, până la Alba Iulia, unde măcar puteam să beau o bere rece pe o terasă de vizavi de gară şi să mai cumpăr eventual alta pentru drum.

La 19.30, m-am înfiinţat pe peron. La fix pentru a mi se confirma tradiţia: la Vinţ respectiv la Alba, IR-ul Timişoara-Iaşi întârzie îndeobşte cel puţin 20 de minute.

Un grup de adolescenţi deja gălăgioşi nevoie mare, auzind spicheriţa gării, a izbucnit în chiote de dezamăgire, apoi s-a reorganizat rapid, aşezându-se majoritatea din cele 6 fete şi cei patru băieţi turceşte în cerc ca să joace cărţi. Una din fete, însă, stătea liniştită pe un scaun de peron citind… Inocenţii de Ioana Pârvulescu. Intelectuala găştii, cum ar veni. A stai, aşa, aveam să văd şi alta din cele şase fete cu o carte în mână – dar n-am putut zări decât numele mare al lui Steve Jobs pe copertă. Vreo (auto)biografie?

Bagaje nu aveau (în afară de vreun rucsăcel), am dedus că s-or duce la vreun concert de pe la Cluj. Când s-a anunţat că trenul va avea 30 de minute de întârziere, alt val de dezamăgire gălăgioasă, cele 10 minute în plus de aşteptare le-au umplut însă cu arătat ba una, ba alta unora altora pe smartphone, fiecare „arătare“ fiind acompaniată de izbucniri în hohote de râs pe alocuri isterice. Ce să mai, păreau în acea stare de bună dispoziţie în care râzi isteric şi dacă cineva ridică degetul mic de la mâna stângă!

În fine, a venit trenul. Mi-am găsit locul… ocupat. Tânăra mămică stătea pe el. S-a ridicat, şi-a ocupat locul ei, iar bebeluşul din scoică a trecut în poala bunicului. Care numai a bunic nu arăta şi nici nu avea cum. Se urcaseră la Şibot, urmau să coboare la Paşcani pentru a merge mai departe la Bacău (asta am putut-o afla din biletele lăsate pe mica măsuţă de la geam). A, şi câte nu aveam să mai aflu de la tânărul bunic: că e de fapt din Hârlău, că e divorţat, că are 47 de ani, că s-a însurat la 28 (deci fiica avea pe undeva între 18 şi 19 ani), că lucrează de ani buni la Cugir (asta am dedus-o dintr-o replică de-a lui, ceva de genul: Bine, hai /vrei să ne întoarcem la Cugir!?), că câştigă între 47 şi 50 de milioane pe lună…

La un moment dat, cred că era după Cluj (de-acum trenul chiar era plin!), omul intrase în vorbă cu doamna de vizavi, o moldoveancă stabilită-n Ardeal (de, de la ea n-am aflat unde), bunică şi ea ce călătorea cu nepotul ei până la… Tg. Frumos! Şi era vorba de bere, de băutul de bere. Hârlăuanul nostru din Cugir avea la picior un pet-sticloanţă de 2,5 l de Ciucaş (pe care a terminat-o undeva înainte de sau după Dolhasca), fata-mămică bând dintr-un pet-sticloanţă de 2,5 l de Pepsi.

Replica memorabilă în context:

– Beau şi apă, dar numai la servici!

Ei, aşa da, nu? Om serios.

– Ştiţi de câte ori am fost beat la viaţa mea? De două ori!

Bănuiesc eu că va fi povestit şi ocaziile, de fapt, sigur a făcut-o, dar le-am uitat.

Hai că m-am lungit cu vorba. Închei cu faptul că trenul IR 1765 a sosit la Iaşi cu 1 (un) minut mai devreme, adică la 7.19, în loc de 7.20.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist