Un Aladdin al universităţii

Colegul meu Papurel Baltăseacă, profesor de teorie critică, şi-a construit, de-a lungul timpului, o oarecare faimă din faptul că era solicitat de jurnale academice, de la noi şi de aiurea, să colaboreze în calitate de reviewer, adică de evaluator specializat al calităţii articolelor propuse spre publicare. Papurel făcea, extrem de consecvent, ceea ce, în lumea universitară, se numeşte activitate de peer reviewing. În toiul pandemiei însă, a început să circule zvonul că, după ani de colaborare, jurnalele care avuseseră contracte cu profesorul Baltăseacă renunţaseră subit la serviciile lui. Ce se întâmplase? Nu am îndrăznit să-l sun direct pe Papurel pentru a-mi potoli curiozitatea bolnăvicioasă. L-am apelat pe celălalt titular al complicatului curs de teorie critică, pe profesorul Esoteriu Şlehtan, care, vechi concurent al lui Baltăseacă, ştia, neîndoios, amănunte picante. Nu m-am înşelat. Cu voluptate nedisimulată, Esoteriu mi-a povestit totul amănunţit: „He, he, he, bătrâne, Psihopăţel-Papurel şi-a dat, în sfârşit, arama pe faţă. Pe mine nu m-a fraierit niciodată. I-am sesizat demenţa din primii ani de coexistenţă la Catedră, dar voi, ăilalţii, nu şi nu. Că Baltăseacă e un savant fără pereche, că Baltăseacă e un erudit clasic, că Baltăseacă e un geniu ce trebuie susţinut şi propulsat. Şi aşa mai departe. Veţi afla voi acum ce propulsare a primit! Pe scurt, deprimat de izolarea din perioada carantinei, Păpurică al nostru s-a cufundat în filozofii orientale, cu care cocheta, de altfel, de ceva vreme. Cică să se regăsească, i-a zis neveste-sii. Pentru culoare locală pesemne, Nebunică se răsese pe cap şi purta, în permanenţă, un cearşaf portocaliu drept îmbrăcăminte, precum anahoreţii tibetani. În plus, mânca, se pare, când un bob de mei, când unul de orez, pe zi. Aici trebuie să intervin cu o explicaţie. Există o controversă printre istorici – dacă Buddha ar fi halit un grăunte de mei per giorno sau, în realitate, unul de orez? Pentru a nu-şi distruge karma cu polemici, Brahma Baltăseacă a decis să le alterneze pe cele două, spre disperarea soţiei care alerga după mei, pe la magazinele de păsări, cu declaraţia de circulaţie pe proprie răspundere în poşetă…”

„Treaba s-a înrăutăţit. Tembeluţă – care, sub presiunea regimului, a ajuns de vreo 33-34 de kile – încerca să leviteze. Exasperat că, în ciuda concentrării, din poziţia lotus nu se ridica nici măcar un centimetru de la podea, s-a apucat să sară de pe canapele şi de pe mese, forţându-se să plutească prin aer, aidoma călugărilor Shaolin. Nu şi-a rupt nimic, întrucât devenise prea pirpiriu ca să-şi mai pună oasele în pericol, dar îţi dai seama ce trăia sărmana doamnă Baltăseacă! Când îi era lumea mai dragă, hop, un liliac portocaliu zbura prin casă, lovindu-se de toţi pereţii. Ciudat rămâne faptul că, în condiţiile date, Papurel nu a renunţat la munca de peer reviewer. Continua să facă evaluări ale articolelor primite de la reviste. Ce să vezi însă? În loc să se ocupe de specificul teoretic şi critic al textelor, dumnealui făcea observaţii orientaliste. Mai precis, analizelor asupra lui Barthes, Derrida, de Man ori Foucault el le inocula câte o mantra revelatoare. Unei prezentări a deconstructivismului, de pildă, Baltăseacă i-ar fi pus următorul comentariu – când intri, tu în fond ieşi; şi invers. Pe marginea teoriei morţii autorului (dintr-un text), Demenţică ar fi precizat – fericirea este o alegere, nu o stare; alege deci să fii fericit! Într-un studiu despre identitatea de gen, Păpuraş-Coconaş ar fi introdus constatarea – lucrurile nu mi se întâmplă mie; ele doar se întâmplă. Cogitaţiunea asta i-a şi grăbit deznodământul. Au sărit imediat progresiştii că Baltăseacă ar avea ceva cu genul fluid. În consecinţă, corecte politic, toate jurnalele l-au concediat. Soţia nu a mai rezistat. L-a chemat de urgenţă pe fiul lor, medic veterinar, pentru a lua măsuri. Când a venit omul la casa părinţilor, surpriză! Papurel reuşise, finalmente, să zboare. Plana prin casă fericit, de ziceai că-i Aladdin pe covorul fermecat. Şi mama, şi fiul s-au îngrozit. Tânărul doctor de animăluţe a decis să-l tranchilizeze, pentru a-l transporta la Spitalul de Psihiatrie. Fiind spaţiu închis, nu a folosit puşca de sedare a urşilor, din dotare. Şi-a confecţionat o sarbacană – ţeava aia prin care un ninja suflă săgeţi otrăvite în inamici. Băiatul nu avea obişnuinţa intrumentului şi, prima dată, a aspirat injecţia cu sedativ, viguros, în propria-i buză.”

„A dormit amărâtul cam trei ore. A doua oară, a nimerit-o pe doamna Baltăseacă (Papurel deja zbura prea repede şi nu putea fi ţintit uşor). După ore întregi de adormiri şi treziri, au reuşit să înfigă un ac şi în dosul slab al lui Brahma. S-a prăbuşit Sburătorul ca un spic de grâu secerat. L-au dus direct la Furioşi, dar acolo, vai, nu mai aveau locuri. Prin urmare, forţaţi de împrejurări, l-au internat la Spitalul Veterinar. Secţia Aviară.”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi