Un nou coridor transcontinental: promisiuni şi rezerve

Summitul „Grupului celor Douăzeci” (G20) desfăşurat la New Delhi în zilele de 9 şi 10 septembrie ar fi trebuit să ofere reprezentanţilor marilor puteri economice ale lumii o bună ocazie de a încerca dispersarea aglomerării noroase din politica internaţională. În mare măsură, atenţia observatorilor s-a concentrat asupra relaţiei sino-americane, chiar dacă neparticiparea preşedintelui chinez Xi Jinping a temperat din start aşteptările prea optimiste. Din câte se pare, totuşi, ambele părţi doresc atenuarea tensiunii şi menţinerea unui anumit nivel al fluxurilor economice şi comerciale, pe fundalul competiţiei pentru influenţă regională şi globală.

Autorităţile de la Washington au dorit ca turneul est-asiatic al preşedintelui Biden să semnaleze atât Beijingului, cât şi partenerilor regionali mai mult sau mai puţin apropiaţi că America este pregătită să ofere alternative la îmbrăţişarea sufocantă a Beijingului. Astfel ar putea fi privit şi proiectul intitulat „Coridorul Economic India – Orientul Mijlociu – Europa” (IMEC), printre ai cărui iniţiatori se numără SUA, UE, India şi Arabia Saudită, şi pe care analiştii l-au definit din start drept un rival al „Beltand Road”, tentativa chineză de a reface, la parametrii secolului XXI, vechiul Drum al Mătăsii.

Ar fi vorba, în cazul IMEC, de generare a unor ample fluxuri de mărfuri şi energie (nepoluantă) între India şi Europa, având ca punct de tranzit Orientul Mijlociu, care să fie susţinute de o infrastructură terestră şi maritimă adecvată. Evident că o astfel de iniţiativă, presupunând că scopurile ei ar fi atinse integral, ar contribui semnificativ la dezvoltarea regiunilor „traversate” de IMEC. Foarte importantă ar fi stimularea modernizării economiei indiene, încă marcată de mari discrepanţe între sectoarele performante şi cele (încă) înapoiate, precum şi oferirea unui nou impuls către diversificarea celei saudite, în direcţia scăderii dependenţei de sectorul petrolier. Dar, ca întotdeauna, astfel de rezultate nu pot fi aşteptate decât pe termen mediu sau chiar lung, iar obstacolele pot apărea la tot pasul.

Comparaţia cu „Beltand Road”, devenită aproape obligatorie, ne permite să identificăm câteva diferenţe politice majore. Chiar dacă se poate specula – şi se speculează – pe tema intenţiei SUA de a consolida o axă transregională de parteneri, este evident că nu există acel cleşte (aparent benign) pe care îl foloseşte China pentru a-i ţine aproape pe ai ei. Coridorul definit de IMEC nu include, aşa cum se întâmplă în cazul „Beltand Road”, state şi economii ce riscă să devină „cliente” ale actorului-forte, China comunistă. De fapt, două dintre nodurile cele mai importante ale reţelei IMEC, India şi Arabia Saudită, sunt ţări ce încearcă să-şi afirme tranşant identitatea şi să-şi maximizeze autonomia pe arena internaţională. India este membru fondator al grupului BRICS, alături de rivali declaraţi ai Statelor Unite, iar Arabia Saudită a fost invitată să adere.

S-ar putea ca iniţiativa IMEC să derive şi din îngrijorarea SUA şi UE faţă de posibila reorientare a unor parteneri cheie non-occidentali, între care Arabia Saudită şi celelalte monarhii bogate din Golf. Dar, ieşind din aria definită de IMEC, este un fenomen care se observă şi în alte regiuni, cum ar fi Africa şi America Latină. Reorientarea nu înseamnă neapărat că aceste ţări vor adera la o coaliţie anti-occidentală, „revizionistă” – în sensul schimbării datelor esenţiale ale ordinii internaţionale. Ea se poate materializa – şi, probabil, se va materializa – printr-un joc pragmatic şi egoist, fără a mai vedea în SUA partenerul obligatoriu şi decisiv. Cu atât mai semnificativă este, în acest context, o iniţiativă precum IMEC: guvernele de la New Delhi şi Riyadh se pot mândri cu calitatea de membri-fondatori, participă de pe picior de egalitate cu ţările occidentale la definirea priorităţilor – şi aşa mai departe.

Proiecte precum IMEC au meritul de a sublinia şi de a marca recunoaşterea de către Occident a nevoii ca relaţia cu Sudul global să fie una echilibrată. Ascensiunea unor state non-occidentale importante nu le-a atenuat frustrările faţă de o ordine mondială (e drept, în curs de remodelare) în care se simt marginalizate. Recunoaşterea lor ca participanţi legitimi, fără lecţii de comportament şi de moralitate din partea Occidentului, ar putea fi o soluţie de moment şi, totodată, o modalitate prin care Occidentul să câştige timp pentru a se obişnui cu ideea că lumea s-a schimbat, iar optimismul începutului anilor 1990 nu se va întoarce.