Un roman remarcabil

Numele Liliei Calancea mi-a devenit familiar după lectura romanului Sunt oare un călău? (2022), roman care mi-a produs o puternică impresie şi care a fost nominalizat pentru Premiul pentru Proză al ziarului nostru. Spun „mi-a devenit familiar” pentru că ulterior am urmărit-o pe romancieră pe reţelele de socializare, am citit şi am văzut mai multe interviuri pe care le-a acordat şi care conturau o personalitate puternică, lucidă, nedându-se în lături de a spune adevăruri incomode. Calităţi pe care le regăsesc în noul ei roman, Alionuşka (Polirom, 2023). Lilia Calancea retrăieşte, prin intermediul personajului Zoia Vangheli, perioada de la începutul anilor ’90, când în Republica Moldova se trecuse la alfabetul latin şi când basarabenii (mă rog, o parte din ei) practicau un românism zgomotos, uneori chiar agresiv. Această perioadă tulbure e văzută prin ochii unei adolescente, mare iubitoare de cărţi şi care trece, totodată, prin frământările specifice vârstei.

Aşadar, Zoia Vangheli este mutată de mama ei, bibliotecară, la o şcoală cu predare în limba română. Pentru corecta înţelegere a contextului trebuie să precizăm că în acel moment coexistau limba rusă, limba moldovenească (româna scrisă cu caractere ruseşti) şi limba română. Miza cea mai importantă este eliminarea aşa-zisei limbi moldoveneşti, o aberaţie menită a-i rupe pe basarabeni de românii de dincolo de Prut. Se trece, printre alte măsuri, la epurarea bibliotecilor şcolare: toate cărţile scrise în „moldovenească” sunt trimise la topit. Pentru Zoia această operaţiune e o adevărată dramă: cărţile acelea sunt cărţile pe care învăţase să citească, sunt cărţile copilăriei şi, oricum, a distruge cărţi e un act barbar. Aceasta e una din temele majore ale romanului. Se adaugă o mulţime de observaţii, de o deosebită fineţe, privind atmosfera din Chişinăul acelor ani. Ruşii şi moldovenii se duşmănesc, se insultă, ura trece către copiii lor. Tot ce ţine de Uniunea Sovietică e detestat de o parte a populaţiei şi regretat de o altă parte. Profesoara de română arborează tricolorul la piept şi recită Mioriţa „ca la români”, adică „Pe-un picior dă plai/ Pe-o gură dă rai…”. Sunt familii cuprinse de isterie patriotică; iată ce i se întâmplă unui coleg al Zoiei: „Maică-sa îl punea să recite poeme despre renaşterea naţională, despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, despre Eminescu să ne judece, două lacrimi gemene, Chişinău şi Bucureşti… Îl înscria la toate cenaclurile şi concursurile de recitaluri patriotice, pentru că băiatul ei trebuia să fie cel mai bun. Cel mai patriot. Cel mai român”. Ironie a sorţii, când scapă de tutela maternă foarte junele patriot se însoară cu o rusoaică. Exista o minoritate, ne spune Lilia Calancea prin gura personajului său, care conştientiza realmente motivaţia şi sensul acestor transformări. Restul, zdrobitoarea majoritate, reprezenta „turma”, formată din „purtătorii de emoţii şi isterii”. Se vorbeşte în lozinci, în cuvinte goale, dar nu se pun în discuţie motivele pentru care populaţia trebuia să se bucure de destrămarea URSS – deportările, sovietizarea forţată, foametea (foametea cumplită de după al doilea război mondial), rusificarea, falsificarea istoriei. Zoia îşi dă seama că printre cărţile trimise la topit se numără volume ale poeţilor care celebrează acum românismul şi Podul de Flori. Reţeta e simplă: cutare poet „a schimbat doar nişte cuvinte şi rime. În loc de Lenin, stea îndrumătoare scrie Ştefan cel mare şi sfânt. În loc de Puşkin, Eminescu. În loc de ceasul de la Kremlin, clopotele de la Putna”. Adolescenta, care e pe cale să descopere sexualitatea, compară la un moment dat patriotismul zgomotos cu simularea unui orgasm. Dintre „patrioţii” care ţipau mai tare, mulţi emigrează ulterior în Occident. Şi, întorcându-se după trei decenii în biblioteca şcolii, constată că ea e practic abandonată, pereţii sunt mâncaţi de igrasie, cititorii au dispărut, cei câţiva elevi care se află în sală se uită pe tablete ori pe telefoane.

Apar şi alte personaje în romanul Liliei Calancea, prietena ei Katia în primul rând, apoi profesori, rude etc., surprinşi în câteva trăsături care se reţin. Scriitoarea ştie să fie ironică (ba chiar, adesea, de o ironie necruţătoare), dar dovedeşte totodată o sensibilitate care o poate face vulnerabilă. E de o sinceritate absolută, cu riscul de a şoca şi de a stârni controverse. Scrisă cu mare talent, cartea e o mărturie extrem de preţioasă despre o istorie recentă care ne priveşte, în egală măsură, şi pe noi.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor