Un tărâm nepământean

Nici etnicii ruşi distribuiţi cu roluri specifice în republicile sovietice nu au riscat nimic, întrucât tranziţia s-a făcut prin oamenii de încredere ai Moscovei. Haosul a fost evitat astfel, în numele interesului comun: moştenirea imperiului trebuia valorificată creator. Şi a fost. Toţi liderii naţionalişti descindeau direct din structurile de putere mancurtizate ale imperiului. Ei au asigurat o succesiune paşnică, fără mari convulsii politice ori entice. Cu excepţia ţărilor baltice, care s-au orientat ferm către independenţa reală şi apropierea fără dileme de Occident, toate celelalte au rămas captive Moscovei. Asta spunem noi, cei care avem instrumente de analiză a tectonicii istoriei, întrucât cei din lăuntrul sistemului sovietic sunt convinşi că au ales calea cea mai bună în condiţiile catastrofei prăbuşirii imperiului sovietic. La un semn, toate aceste republici au legiferat combaterea fermă a discriminării pe criterii etnice. Nimic esenţial nu s-a pierdut din moştenirea sovietică, totul s-a transformat. Ici-colo câte un defector mărunt a încercat o mişcare de independenţă reală, dar a fost rapid eliminat din sistem. Aşa s-a întâmplat şi la Aşgabat, capitala Turkmenistanului.

Ţara cu o suprafaţă dublă decât a României, dar cu o populaţie de doar 7 milioane de locuitori, avea să fie propulsată ca vedetă internaţională după descoperirea uriaşelor rezerve de peste 22.500 milioane de metri cubi de gaz, care fac din Turkmenistan al cincilea mare producător mondial. Iar banii păreau să facă reguli noi care să le permită unor visători să spere într-o independenţă reală. Iluzie! Moscova nu crede în bani, ci în oameni fideli/ artişti versatili care pot face ca iluzia să pară realitate, interpretând aria independenţei şi a regăsirii identităţii, fără să deranjeze Moscova, care la rândul ei interpretează aria toleranţei bine strunite faţă de excentricităţile micilor şatrapi orientali, ce nu îşi permit să uite că sursa puterii lor este acordul tacit cu imperialii. Aşa s-a edificat moştenirea imperiului.

Comunitatea Statelor Independente, în care independenţa este o formă fără conţinut, iar subordonarea benevolă singura realitate palpabilă a fost soluţia formală a continuităţii. Cu alte cuvinte independenţa, da, dar prin oamenii de încredere ai imperiului! Aşa s-a născut şi părintele fondator al noului/ vechiului Turkmenistan pe numele lui de scena Saparmurat Niiazov, care a trecut de la funcţia de prim-secretar sovietic de republică la cea de lider suprem. Încă din fragedă pruncie Niiazov a visat să le urmeze eroilor neamului şi să îi imortalizeze în statui uriaşe, aşa cum a văzut el în măreaţa Uniune Sovietică, iar la urmă să îşi facă şi lui una, care să îi eternizeze viziunea profetică. Nu a mai apucat ziua aceea, întrucât în 21 decembrie 2006 a plecat şi el la întâlnirea cu Allah, lăsând urmaşilor misia să îi păstreze neîntinată memoria. Printr-o lovitură de stat lucrată în laboratoarele secrete, succesiunea a fost asigurată prin Gurbangulî Berdîmuhamedov. Gurile rele spun că acesta nu era nimic mai mult decât o marionetă a serviciilor. Răutăţi ale opozanţilor săi, desigur! Dar gurile răutăcioase pot fi închise cu un pumn de ţărână, după cum ne spune tradiţia locului şi învăţăturile primite în plic sigilat de la stăpâni. Noul baştan a continuat tradiţia lui Niiazov, de interzicere prin lege a opoziţiei. Toţi cei care nu au putut fi încarceraţi au emigrat.

Dar în anul 2022 a venit şi vremea lui să meargă la întâlnirea cu Allah. Şi cum avea un fiu tocmai potrivit pentru a-i urma, Gurbangulî i-a netezit din timp calea lui Serdar, un băiat tânăr şi carismatic, îmbrăcat ca o vedeta de la Hollywood. Dacă la Phenian se poate, de ce nu s-ar putea şi la Aşgabat?

Aceasta este pe scurt, istoria recentă a Turkmenistanului. Deşi ne desparte doar Marea Neagră, Istmul caucazian şi Marea Caspică, Turkmenistanul pare o ţară îndepărtată. Ignorăm însă câte fire ne leagă de acest tărâm şi câte forţe politice, începând cu Ion Iliescu, au încercat, iar unii mai speră să reuşească să ne readucă sub controlul Moscovei.

Azi ai nevoie nu doar de viză, dar şi de noroc spre a intra în una din cele mai ermetice ţări din lume. Mulţi merg să vadă minunea din marmură albă – Arkadag – numită Belâi Gorod (Oraşul alb), pentru a povesti nepoţilor ce poate să facă un lider suprem atunci când are chef să facă ce vrea, nu ca pe la noi, cu nenorocita de opoziţie, care nu-i lasă pe pesedişti să facă ei o ţară „ca luna de pe cer”. Ori ca domnul Iliescu cel „sărac şi cinstit”, care n-a putut să îşi împlinească visul măreţ de a reînnoi relaţia de fidelitate faţă de Moscova, întrucât i-au stat „cu sula-n coaste”, Raţiu şi Coposu…

Când ne-am depus candidatura să obţinem viza în Turkmenistan am făcut-o mai mult din curiozitatea de a vedea cum arată o ţară ermetic închisă. Era o provocare şi un pariu: ne vor da ori nu viză? Printr-un miracol ni s-a acordat o viză pentru doar 4 zile şi numai în capitală. Am lăsat în urmă fabuloasa cetate Khiva din Uzbekistan şi am intrat în ţara vecină printr-un punct de frontieră din apropiere. Am traversat un fel de no man’s land, de unde ne-a preluat un autobuz sovietic din anii de glorie. Eram singurii străini într-un grup de turkmeni care se întorceau de la rudele din Uzbekistan. Ne-au spus cu mândrie înălţătoare că este obligatoriu să vedem Belâi Gorod, un fel de a opta minune a lumii. Formalităţile de intrare au fost lungi şi chinuitoare. Apoi am fost preluaţi de un tânăr rus, reprezentantul firmei de turism, cu care am conversat în limba lui Puşkin. Misiunea lui era să ne ghideze în traversarea deşertului Karakum, unul din cele mai mari din lume, care ocupa 90% din suprafaţa ţării. Asta era la vedere, întrucât rostul lui era să se asigure că nu ne abatem cu nimic de la traseu, ca să nu aflăm cine ştie ce secrete bine legătuite. Era clar ca nu eram doriţi, ci doar toleraţi. Şi de ce am fi fost, dacă ţării îi merge bine cu banii de pe gazul metan, care îi permite să se lipsească de firfiricii turiştilor străini.

Ştiam că trebuie să ajungem la o minune naturală numită Poarta Iadului, aflată undeva în apropierea capitalei, dar ignoram că până acolo urma să mergem pe Şoseaua Iadului.

Mihai Dorin este istoric şi publicist