Viitor fost ministru

Dacă stai într-un bloc de cel puţin 4 etaje este aproape imposibil să nu ai cel puţin un vecin care să fi avut măcar tangenţial de-a face cu vreun ministru, nu mai vorbesc de restul funcţiilor mai mici, secretar general, secretar de stat, subsecretar de stat sau consilier ministerial. Dintre aceştia sunt la fiecare intersecţie. Noroc că apelativul nu se perpetuează la ei după ieşirea din funcţie, altfel chiar ar fi fost confuz în ţară. Va daţi seama, să ne strigăm toţi pe stradă: „Domnule secretar general! Doamnă secretat de stat! Domnule consilier pe pro­bleme de administraţie!…“ Cei care au noroc – iar şansa creşte de la lună la lună – e posibil să aibă chiar un prim-ministru în vecinătate, sau măcar un viceprim-ministru. Cred că suntem ţara cu cea mai mare concentrare de actuali, foşti şi viitori foşti miniştri din lume.

Avem o plăcere obsesivă, o atracţie ire­zistibilă faţă de funcţii cum nu s-a mai văzut. Cu toate că ştii cu certitudine că, în cazul în care ajungi într-o poziţie înaltă, nu ai cum să stai acolo mai mult de câteva luni de zile, şi nu doar asta, ci şi că vei fi făcut în timpul şi după aceea terci de opoziţie sau chiar de cei din partidul tău, vei fi decăzut în ochii prietenilor, rudelor, cunoştinţelor, totuşi o faci. Asta nu pot să înţeleg. Este o obsesie generalizată printre români, popor format până foarte de curând în majoritate covârşitoare din ţărani, privitor la funcţii de conducere, la imaginea ta care de­vine semi-divină dacă ocupi o asemenea poziţie înaltă.  E ca şi cum ai deveni tu însuţi un fel de nobil. Nu mai eşti ţăran, eşti, peste noapte, boier, nene… E un miraj greu te înfrânt, de ignorat. Nu contează că nu ai făcut nimic, că ai stat o zi în scaun, că nu te-ai priceput, că ai fost prins furând cum făceai tu pe tarla, că ai făcut puşcărie pentru corupţie, important e că ai fost acolo sus, că ai atins cerul…

România de acum trăieşte în plină eră/ febră a schimbării permanente, a instabilităţii totale. Toţi şi toate trebuie schimbate indiferent de motiv: cum arată, cum se îmbracă, cum vorbeşte, ce face în timpul liber, ce face la birou etc. Iar rostogolirea aceasta nu poate fi oprită. Miniştri, directori de instituţii publice, legi, ordonanţe, taxe, antrenori de fotbal, eroi, toţi dispar într-o clipire de parcă ar fi pe telefon într-un spaţiu virtual. Nu e de mirare că aceia care vin schimbă cu totul ceea ce au făcut cei dinaintea lor chiar dacă au fost din aceeaşi echipă. Nimeni nu înţelege că funcţiile şi legile sunt create pentru a fi durabile măcar o anumită perioadă de timp pentru a-şi face efectul, altfel ele nu-şi au rostul.

Sună bine, recunosc. E tentant la prima auzire să fii ministru sau preşedinte, sau măcar un pârlit de „vice“. Când prinzi cu urechile o asemenea adresare către cineva îţi îndrepţi fără să vrei privirea să vezi despre cine e vorba.  Dar, prin schimbarea atât de frecventă, încetul cu încetul această adresare se va dilua pur şi simplu, îşi va pierde conţinutul.

Mă gândesc cum arată oare un birou de ministru sau secretar de stat sau consilier ministerial. Probabil e ca un cabinet medical sau o sală de aşteptare dintr-o gară, cu oameni diferiţi care se perindă mereu prin ea, care întră, stau un timp scurt pe scaun şi pleacă. Nişte simpli trecători.

E cu atât mai ridicol cu cât nimeni nu poate fi atât de naiv în ziua de azi în România, încât să creadă că,  dacă ajunge ministru, va reuşi să schimbe cu adevărat ceva printr-un miracol doar de el ştiut, în ciuda tuturor evidenţelor de necontestat că acest lucru este imposibil. Refuz să cred că sunt oameni atât de naivi, dar totuşi, la fiecare schimbare de guvern ei apar pe bandă rulantă, cu feţe zâmbitoare, încrezătoare, cuprinse de aura seriozităţii şi importanţei ce se cuvine. Toţi acceptă funcţia conştienţi de faptul că va fi ca într-un fel de maşină de tăiat carne ce are nevoie mereu de prospătură. Dar nu le pasă, se „bagă“… Şi cu cât schimbările sunt mai dese, cu atât calitatea celor implicaţi va fi mai slabă, e logic. Cei valoroşi nu se bagă…

Cum poţi să îţi imaginezi că vei fi lăsat să îţi faci treaba aşa cum vrei când ştii că eşti al nu ştiu câtelea ce ocupă acea funcţie într-un an? Cum să îţi închipui că vei avea timp măcar să înveţi cum se face treaba şi cum merg lucrurile în ministerul în care lucrezi? E pur şi simplu absurd să crezi că, în asemenea condiţii, venirea ta la cârma vreunui minister sau departament va schimbă lucrurile. O asemenea funcţie nu va fi dorită şi acceptată de cât de mercenari, de oameni care ştiu foarte bine că nu vor sta acolo prea mult timp. Iar activitatea lor în respectivele poziţii va fi în mod logic în conformitate cu efemeritatea ce îi pândeşte permanent. Sunt sigur că oamenii aceia nici măcar nu apucă să se cunoască între ei, nici nu apucă să afle unde este toaleta ministerului de care aparţin. Niciun portar nu reuşeşte să cunoască pe toţi cei care se schimbă şi astfel e nevoit să legitimeze pe fiecare în parte în fiecare dimineaţă.

Iată o idee interesantă, cred că portarii ministerelor sunt cei mai stabili pe poziţii din acea instituţie. Ei ştiu cu adevărat cum merge treaba în ţara asta, pentru că au avut cel mai mult timp să înveţe, şi ei ar trebui să fie puşi să guverneze… Portarii şi femeile de serviciu. O carte scrisă de unul dintre aceştia ar face carie­ră. Şi cu siguranţă ar avea idei mai bune de conducere.

Deci, hai să ne gratulăm cu toţii de pe acum cu „miniştri“ şi „secretari de stat“, că sigur într-o zi, vrând-nevrând unul dintre noi nu va rezista tentaţiei şi va ajunge să şadă pe scaunul ministerial. Eu unul aş prefera portar… Doar că un ase­menea post se scoate rar la concurs, e aproape pe viaţă, şi aş aştepta degeaba…

Briscan Zara este scriitor şi publicist