Vreau să fiu pisică!

Aflăm din presă că o elevă de la o şcoală privată din Melbourne se crede de câteva luni pisică, motiv pentru care ar fi adoptat la ore un comportament tipic felin: evident, scuipă profesorii care nu-i plac, miaună, rupe perdelele din clasă şi doarme tolănită sub bancă, făcând cu mânuţele, delicat, în aer, invizibilii „biscuiţi”. Tot din presa australiană, aflăm că la o şcoală vecină cu cea în care studiază „pisica”, un băiat s-a declarat, la rându-i, a fi câine. Latră, amuşinează, face gropi în curtea şcolii cu botul pantofului, mârăie ameninţător la femeia de serviciu şi molfăie penarele colegilor, sub privirile lor tolerante. Da, tolerante. Căci, aşa cum ni se spune, cadrele didactice şi elevii aprobă aceste comportamente, considerându-le absolut fireşti. La urma urmei, dacă organismele internaţionale au decis că bărbaţii nasc şi pot alăpta, de ce am fi atât de refractari la dorinţele unor tineri de a fi parte din regnul animal sau, de ce nu, vegetal?

 Având în vedere că Australia a avut unele dintre cele mai severe restricţii Covid din lume în timpul pandemiei, este posibil ca aceşti copii să fi fost atât de afectaţi psihic încât să fi decis să devină pisici, câini sau furnicari? Totuşi, cazuri de acest fel au mai fost înregistrate de-a lungul timpului, iar presa le-a relatat detailat. Un caz cunoscut a fost cel al unei femei de 54 de ani din Belgia, care era convinsă că este cocoş şi se comporta ca atare. Într-o zi, fratele ei făcându-i o vizită, a găsit-o scurmând în cearceafuri, umflându-şi obrajii şi cântând din toţi plămânii cucuriguuu!, scuturându-şi în aer braţele lungi. Episodul brusc de zoantropie s-a încheiat când femeia a avut o criză şi a revenit la ea însăşi, fără a-şi mai aminti ceea ce s-a întâmplat. Este, în acelaşi registru, şi cazul lui Manuel de Aguas, un tânăr artist spaniol care a călătorit în Japonia cu luni în urmă pentru a-şi implanta corniţe de silicon în craniu, pentru că se consideră „transspecie”.

În cazurile descrise anterior, aceşti oameni simt o afinitate specială cu un animal, până la identificare, dar sunt şi cazuri de oameni care se identifică cu materia sau cu un implant cibernetic, aşa cum se întâmplă cu cyborgii. Deja figuri celebre precum Neil Harbisson, un artist de avangardă britanic, care trăieşte la New York, fac parte din acest grup. A câştigat vizibilitate în urmă cu câţiva ani pentru că a devenit prima persoană din lume recunoscută ca cyborg de către un guvern şi primul cu o antenă implantată în cap. Mai există şi spanioloaica Moon Rivas, cu un senzor seismic în tălpi care îi permite să perceapă toate cutremurele din lume în timp real, prin vibraţii. Alte cazuri, precum cel al unei tinere suedeze care se identifică cu o pisică, au făcut și ele înconjurul lumii. Femeia, care poartă numele de Nano, spune într-un interviu postat și pe youtube că, de la 16 ani, și-a dat seama că are un comportament felin. „La mine sigur a existat un defect genetic”, a declarat aceasta în interviu, motivând, astfel, comportamentul. Descoperirea ei este întărită de alte date, – susține că are un simț foarte fin al auzului și vede mai bine noaptea decât alții, adăugat la faptul că mârâie la câini pentru că nu îi suportă. În cazul lui Tom, alt protagonist, desigur, angajamentul de a fi câine a influențat viața lui de cuplu. În urmă cu câțiva ani, a sacrificat relația cu logodnica sa pentru a continua să se simtă ca un cățeluș. Fosta lui iubită a recunoscut că nu ideea de a fi câine i-a despărțit, pentru că Tom era, ca orice câine, loial, ci faptul că nu-i mai suporta costumul de blană cu care intra murdar de noroi din curte direct în patul conjugal, ba mai mult i-ar fi rupt pantofii de la Vuitton, pentru care femeia ar fi plătit o căruță de bani.

Deși mulți se întreabă care ar trebui să fie limita identității și în ce măsură ar trebui luate în considerare aceste cazuri, pentru acest grup, care a început să prindă teren și își cere drepturile, este vorba doar de explorarea limitelor. „La urma urmei, nu rănim pe nimeni”, a conchis Xavier, un catalan din Santa Coloma, care e ferm convins că e girafă. Xavier s-a gândit tot timpul la adevăratul lui sine și a spus că i-ar plăcea să vadă transspeciile evoluând la fel de mult ca și transgenderii. Membrii grupului transspecie se simt în mod constant hărțuiți, batjocoriți și bombardați pe rețelele sociale, dar susțin că stilul lor de viață nu este o alegere și nu este un fel de fantezie, cum credem noi, iar cea mai mare dorință a lor este ca societatea să fie mai tolerantă în ceea ce privește identitatea pe care oamenii decid să și-o asume.

Spirit uman-spirit animal. Încă de la finele anilor 1990, pe reţelele de socializare de atunci, a apărut un forum care a reunit oameni a căror identitate era legată de orice altceva, cu excepţia speciei lor: animale, fiinţe mitologice şi chiar creaturi fantastice, cum ar fi vampirii. Primii care au părăsit acest spaţiu hibrid şi virtual pentru a-şi forma propria comunitate au fost therianthropes (therion, fiară sau animal sălbatic şi anthropos, mascul), asociaţi mai mult cu mitologia antică şi şamanismul decât cu un gen, un stil de viaţă sau un mod de a fi. Teriantropii contemporani se definesc acum ca „persoane non-umane” şi îşi ancorează identitatea într-una sau mai multe specii. Şi, deşi practic nimeni nu i-ar putea deosebi de orice persoană „normală”, ei duc vieţi ascunse în grupuri de internet, unde îşi lasă lupul, pisica, broasca ţestoasă sau vulpea din interiorul lor să scape, sperând într-o zi să fie recunoscuţi sub identitatea lor transspecie. Specialistul australian în studii religioase, Venetia Robertson susţinea că schimbările de paradigmă care au survenit odată cu postmodernitatea şi pierderea legitimităţii şi a credibilităţii religiilor tradiţionale nu implică moartea spiritualităţii, ci mai degrabă noi moduri de a o trăi, în general hibride. Rezultatul îmbinării amestecurilor exotice, ca un experiment alchimic, această nouă spiritualitate, spune Robertson, poate reuni în aceeaşi formulă noţiuni de păgânism european cu un strop de satanism şi chiar unele mitologii orientale.

Știm că actul de a numi dă existență a ceea ce este numit. Un om care se simte ca o vulpe, dacă ținem să demonstrăm acest lucru în sensul celor afirmate anterior, este vulpe. Sunt teriantropii contemporani dovada că aceste idei atavice au traversat epocile rațiunii, umanismului și perturbărilor tehnologice, ascunse în inconștientul colectiv, sau arată că ceva din viața noastră contemporană le scoate la suprafață? Poate unul dintre cele mai revoluționare fenomene socioculturale pe care ni le-a adus începutul de secol este repertoriul prolific și complex al identităților posibile. Singura dihotomie veche care pare să se fi dizolvat în ultimele decenii în Occident este cea a genului. Acum există transgenderii. Dar ce facem cu restul?

Mulţi specialişti spun că transspecia face parte din universul psihiatric, nu este asociată exclusiv cu spiritualitatea, aşa cum afirmă Robertson, cu atât mai puţin cu o simplă simulare sau un joc de rol virtual. Psihiatria a legat istoric acest fenomen de o psihoză, o formă de ipohondrie, o dezidentificare delirantă sau o tulburare depresivă care duce la depersonalizare, în ciuda faptului că majoritatea cazurilor studiate se pare că nu prezintă semne ale vreunui tip de boală mintală. Deşi depresia severă poate duce la o pauză psihotică sau depersonalizare, sunt foarte puţine cazuri raportate în literatura de specialitate. Nu se exclude faptul că ar putea fi rezultatul formelor intense de sugestie. Adică, dacă îţi spui permanent că eşti dromader, ajungi chiar să crezi asta. Ba chiar te pricopseşti cu o cifoză. Actul de a numi, cum spuneam, dă existență a ceea ce este numit.

Deşi multe cazuri de teriantropie ar părea a fi simple iluzii, unii psihiatri precum Bricker sau Munoz, care s-au ocupat de acest fenomen, consideră că sunt mai degrabă rezultatul unui amestec complex între istoria personală, dificultăţile de a face faţă realităţii, mediul cultural din care fac parte protagoniştii şi un mediu care facilitează explorarea acestui fenomen. În forurile teriantropice, întotdeauna închise publicului larg, nu există nimeni care pretinde că se simte complet membru al altei specii: se recunosc ca fiind oameni, dar simt în sine identitatea altuia sau a mai multor specii. Munoz a făcut comparație cu un caz care ar putea fi similar cu cel al teriantropiei: Windigo Psychosis, numit după monstrul cu coarne de elan pe care aborigenii din Alaska și nordul Canadei l-au simțit dezvoltat în ei în vremuri de foamete și i-a ademenit să mănânce carne umană. În acest context, o cantitate mare de sugestii împărtășite cultural a funcționat ca un declanșator.

În general, povestea începe în copilărie când, în timpul unui joc de imitare a unui animal, ei experimentează un asemenea grad de identificare încât îl vor considera o parte înnăscută a lor. De atunci, această primă impresie le va fi utilă pentru a le explica de ce le este greu să socializeze sau să comunice, de ce simt o afinitate pentru viața în pădure sau de ce se simt mai confortabil sustrăgându-se de la responsabilitățile cotidiene. Există două trăsături distinctive în aceste poveşti: prima este că toţi pretind că au experimentat ceea ce sunt cunoscute în terminologia teriantropică drept transformări şi a doua – trec prin episoade de disforie – anxietate, angoasă, nemulţumire -, ca urmare a senzaţiei că corpul lor nu răspunde dorinţei lor de transformare.

De ce alegi să-ţi trăieşti viaţa aşa, mieunând, lătrând, strigând din tot pieptul cucuriguu!, ce gol sufletesc umpli sau de cine te protejezi implicându-te în acel tip de comportament şi stil de viaţă? Probabil un individ transspecie, dispus să vorbească cu voce tare lumii despre el, chiar şi cu riscul de a fi judecat ca fiind un ciudat, ar spune că motivul alegerii sale nu trebuie să fie o problemă în discuţie pentru noi. Şi, chiar aşa, de ce ar fi? În vârtejul ameţitor al lumii contemporane, mai este oare atât de deplasat a te crede pisică?

Cristina Danilov este psiholog