Zece ore în Transnistria (III)

La capătul podului dintre Râbniţa şi Rezina, ritualul cu grănicerii glorioasei armate a 14‑a se repetă, aceiaşi zece euro de persoană, şpagă pe faţă, fără nici o fereală, nici nu mai trebuie să arătăm paşaportul! Îi observ mai îndeaproape pe soldaţii care patrulează în scuarul de la capătul podului. Sunt bărbaţi tineri, dar nu foarte tineri. Dincolo de aerul de aroganţă suficientă şi de siguranţă de sine, vorbirea, figurile şi gesturile lor nu trădează deloc o educaţie prea exigentă. Lasă impresia unor intrerlopi care se simt protejaţi de un patron puternic. Ce mă intrigă este faptul că uniformele lor sunt doar aproximativ asemănătoare, părând să fi fost încropite din ce a avut fiecare la îndemână. Toţi poartă pe braţ o banderolă cu culorile republicii separatiste, unii au pe bonetă însemnele sovietice, secera şi ciocanul încrucişate.

În monotonia drumului, deschid la un moment dat, în şoaptă, o discuţie cu Valentina, pe care o simt supărată. Intuiesc şi cauza supărării. Patrioată riguroasă, la întâlnirea cu colegii de la universitatea din Râbniţa a refuzat să vorbească limba rusă, solicitând să se vorbească în limba oficială a statului, adică în limba română (moldovenească). A stat îmbufnată până la un moment dat, când nevoia de comunicare a biruit şi a început să vorbească şi era ruseşte, limbă pe care o cunoştea, de altfel, foarte bine. Mă străduiesc să îi dau un răspuns convenabil întrebării pe care mi‑o pusese în şoaptă la un moment dat: Cum puteţi le faceţi pe plac şi să vorbiţi rusa, limba opresorului? Încerc să o lămuresc pe preopinenta mea de deosebirea pe care trebuie să o facem între un regim opresiv şi inuman şi limba poporului pe care împrejurările istorice l‑au condus către respectivul regim politic. Nu găsesc ceva mai potrivit decât să îi reproduc, în oglindă, un dialog pe care l‑am avut, la Iaşi, în jurul unei mese festive. Acum câţiva ani, un „patriot” resentimentar, fost înalt funcţionar în ministerul agriculturii într‑unul dintre guvernele post-revoluţionare ale lui Iliescu, mă întreabă insidios: ‑ Am auzit că ţineţi cu nemţii, domn’ profesor. -Da, domnule, sunt germanofil! – Dar cum puteţi, domnule, să ţineţi cu naziştii ăştia? Pentru acest ipochimen, toţi nemţii de azi, prietenii şi foştii mei studenţi, sunt nazişti! Am tăcut, siderat, fără replică. Acum, ascultând propaganda putinistă, înţeleg în fine despre ce e vorba. Pentru perdanţii nostalgici ai destrămării imperiului sovietic, „nazist” este termenul-fetiş pentru a‑i denumi pe occidentali în general, dar mai ales pe germani şi americani şi pe toţi cei care îi simpatizează. Chiar dacă cei mai mulţi dintre ei, în România ca şi în Rusia, s‑au îmbogăţit prin jaf şi fraudă, foştii privilegiaţi ai „orânduirii” comuniste, neamurile şi clientela lor, nu‑şi pot stăpâni ura şi fantasmele revanşiste împotriva Occidentului.

Traversăm satele, cu case modeste, din chirpici, mai rar din piatră. Unele sunt destul de îngrijite, dar vedem şi multe gospodării părăsite şi lăsate în paragină. Majoritatea caselor sunt văruite cu un albastru intens! Ici-acolo, se iţeşte câte o „vilă” sfidătoare, cu două niveluri şi mansardă, de un perfect prost-gust, înconjurată cu ziduri de beton de peste doi metri înălţime. Este probabil vreuna din reşedinţele de vară (datscha) ale noilor potentaţi. În general, persistă o impresie de părăsire: drumuri desfundate, clădiri părăsite, fără uşi şi ferestre, o şalupă eşuată pe malul Nistrului… Oprim la o răscruce, la marginea unui sat, unde pare să fie un fel de târg improvizat. Câteva femei şi câţiva bărbaţi placizi, posomorâţi şi sărăcăcios îmbrăcaţi, încearcă să vândă rarilor călători nişte legume, roşii, cartofi, pepeni, dovleci (ei le spun, ca şi în Moldova „noastră”, dincoace de Prut, lubeniţe. Notez la repezeală, câteva „etichete”, scrise stângaci cu litere chirilice pe nişte bucăţi de carton: pânele di grâu – 3 rubli, caşî – 2 rubli păharu, sămânţî di răsăritî – 2 rubli vrafu, barabuli – 3 rubli chilogramu, capusta – 3 rubli capaţâna. Bieţii săteni, mai toţi în vârstă, se exprimă într‑un fel de jargon moldo-rusesc, singurul, probabil, pe care îl cunosc.

Avem mereu în stânga, uneori foarte aproape de şosea, Nistrul. Peisajul este, adesea, miraculos! Malurile marelui râu sunt impresionante, când prăpăstioase, când line şi străjuite de pajişti generoase. Oprim câteva minute ca să admirăm impunătorul deal-insulă plantat în mijlocul fluviului, la Goian (pe tăbliţa de la intrarea în sat: Гоян). Nu îmi pot reprima o comparaţie cu splendoarea amenajărilor de pe malurile Loarei, fluviu cam de aceleaşi dimensiuni cu obiditul Nistru. Wolfgang mă surprinde suspinând, pretind că mă ustură ochii de oboseală. N‑am îndrăznit să îi rog pe tovarăşii de călătorie să oprim ca să mă „botez” în apele Nistrului. O voi face câţiva ani mai târziu, la Hotin! Mulţumescu‑ţi, Doamne, că i‑ai îngăduit neînsemnatului băiat născut pe ţărmul dobrogean al Dunării să‑şi hrănească reveriile cu imaginea câtorva din râurile minunate ale acestei lumi: Rinul, Mosela, Main‑ul, Neckar‑ul, Oder‑ul, Ronul, Loara, Sena, Tibrul, Padul şi Arno, Tamisa, calmul Ebru din La Rioja, modestul Dreisam de la Freiburg şi modestul Saale din Turingia, enigmaticul Mtkvari (Kura) din Tbilisi, vijeliosul Urubamba din Machu Pichu, Niagara… Ca să nu mai vorbesc de dragile râuri de acasă, în ale căror ape m‑am cufundat cu emoţie ori de câte ori am putut, Moldova, Prutul, Siretul şi Bistriţa, Jiul, Mureşul, Oltul şi Argeşul, Tisa, Crişurile şi Someşul, Ialomiţa şi Dâmboviţa şi acum, iată, Nistrul.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi