Doamna Sorohan

Îmi vine greu să leg aceste câteva rânduri omagiale. Mai întâi, pentru că ele vor simplifica, inevitabil, lucrurile. Apoi, pentru că, dintre toate retoricile, cel mai mult mă intimidează aceea a recunoştinţei, care e cel mai aproape de convenţional; iar recunoştinţa mea este oricum, doar convenţională nu. Prin urmare, cel mai bine este să las faptele să vorbească.

Intram, în toamna anului 1996, plin de entuziasm şi de mari aşteptări la Facultatea de Litere din Iaşi. Eram, cum sunt şi acum, pasionat de literatură, lacom să învăţ, să descopăr cărţi noi, autori care să-mi mai astâmpere bulimia livrescă. Citeam zile şi nopţi la rând, dezordonat, neglijând, din această pricină, şi cursurile facultăţii. Care, dacă e să fiu sincer până la capăt, nu reuşiseră să mă acapareze aşa cum mă aşteptasem. Mă aflam, în numai câteva luni, într-un moment de derută: îmi imaginasem că, devenind student la Litere, voi păşi într-o Castalie a cărţilor, locuită doar de aleşi. Realitatea nu era chiar aşa. De aici şi dezamăgirea mea, confuzia, încercarea, lipsită totuşi de curaj, de a dibui un alt drum. Exact în acest moment a avut loc una dintre puţinele întâlniri pe care le socotesc esenţiale în viaţa mea: aceea cu un profesor. Cu un mare profesor, unul dintre cei mai reputaţi şi mai admiraţi din întreaga istorie a Literelor ieşene. Este vorba de doamna Elvira Sorohan. Îi citisem cărţile despre Cantemir şi despre Budai-Deleanu încă din liceu şi aşteptam această întâlnire; eram motivat şi de legenda care o însoţea.

Îmi amintesc perfect prezenţa sa atât de distinsă în amfiteatrul „G. Ibrăileanu” (III.11, pentru cunoscători): o retorică impecabilă, un discurs extrem de ordonat, extrem de limpede. Doamna nu citea gri cursul, cum procedau mulţi dintre profesorii noştri; îşi folosea notiţele dând naştere unui discurs viu, care îl implica obligatoriu şi pe cel din bancă. La cursurile doamnei nu erai simplu spectator, erai nu doar invitat, ci aproape implicat, fără să simţi, într-un dialog autentic. După o întâlnire-două, ne-au dispărut toate prejudecăţile legate de literatura veche. În faţa noastră se derula o întreagă serie de autori clasici, de la filosofii Antichităţii, la cei medievali, renascentişti, iluminişti; nu o dată ajungeam până în stricta contemporaneitate, urmărind cutare motiv sau cutare temă literară. Era, pe scurt, exact ceea ce căutam. Un profesor erudit, care se mişca firesc prin toate epocile culturii, mereu pregătit să afle opinia celuilalt, în faţa căruia te ruşinai să nu ştii, să nu fi citit. De pildă, eu am lipsit la un singur seminar, pentru că nu apucasem să duc la bun sfârşit lectura, dificilă, dar captivantă, a Istoriei ieroglifice. Atunci, în primul an de facultate, a început, fără să-mi dau seama iniţial, un pariu cum mine însumi (dar şi o promisiune tacită, niciodată formulată ca atare, făcută profesorului care mă acaparase), pe care cred că l-am câştigat abia anul trecut, când mi-am văzut tipărită o carte despre Istoria ieroglifică. E, la urma urmelor, vorba despre un model care a lucrat în mine ani la rând, care nu mi-a dat pace, care m-a impulsionat.

Dar nu a fost numai atât. Doamna profesor Elvira Sorohan avea un simţ al valorii, o intuiţie a calităţii ascunse a oamenilor, dublate de o curiozitate netrucată. Eram un tânăr de o stângăcie extremă, dublată de o timiditate pe care încercam să o ascund mimând căznit o anumită relaxare, împinsă până la bavardaj. E şi acum o mirare pentru mine cum de m-o fi simţit doamna: am stat de vorbă, m-a încurajat şi, lucru esenţial, m-a pus să scriu. În primăvara anului 1997, cu sprijinul dumneaei, am debutat în „Convorbiri literare”. Păstrez şi acum manuscrisul articolului, cu însemnările atente ale doamnei Sorohan. Aşa cum păstrez şi alte tentative critice din acei ani ai începutului, îndreptate cu răbdare şi migală de profesorul care devenise un model. Prin urmare, debutul i-l datorez.

Şi nu numai debutul. Prima mea carte, despre Matei Vişniec, porneşte de la o lucrare de licenţă coordonată de domnia sa. Doctoratul tot cu dumneaei l-am făcut. Inutil să mai amintesc cât îi datorează şi cartea despre Cantemir. Şi nu e vorba doar de un sprijin prfesional. Şi uman, doamna a contat foarte mult: a fost, de fiecare dată, cu exigenţa sa, cu modul său deschis de a discuta, un reper.

Aceasta este povestea mea, mult schematizată. Ştiu bine că există zeci de astfel de poveşti de viaţă care o au în centru pe doamna profesor Elvira Sorohan. Simplu, cum îi spune toată lumea, de fiecare dată cu respect, „Doamna Sorohan”. Nu sunt nici pe departe singurul care îi datorează foarte multe. Pot depune acum mărturie că, dacă această întâlnire nu ar fi avut loc acum 17-18 ani, viaţa m-ar fi dus în altă direcţie. Am avut o mare şansă…

La mulţi ani, Doamnă profesor!

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi