Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții

În cadrul unei conferințe organizate de Asociația Studenților Creștin Ortodocși Români, un preot, pe numele său Nicolae Tănase, a declarat, printre altele, că fetele frumoase care devin victime ale agresiunii sexuale poartă și ele o parte din vină. „Fetele frumoase, a spus preotul, atrag băieți și, pe urmă, băieții intră în pușcărie că au tras de fete. Vor fi condamnați și vor face pușcărie, dar fetele nu sunt chiar nevinovate. Trebuie luate și ele la judecată. Dacă el face 6 ani de pușcărie, să facă și ea 3-4 luni. De ce? Păi, ăsta nu s-a agățat așa, oricum de ea. S-a agățat pentru că i-a sărit în ochi într-un chip special. De aceea, creștinele noastre aveau comportamentul lor. Erau foarte atractive, dar aveau un anumit comportament în mers, în gândire, în priviri.”

În întreaga lume, femeile se confruntă în mod regulat cu agresiunea sexuală din partea bărbaților, dar doar câteva dintre aceste cazuri primesc atenție așa cum ar trebui. Se aud, din nefericire, mai ales în social media, mult mai des cuvinte de susținere adresate infractorilor, și mai puțin acelor femei sau fete care au decis să vorbească despre violuri, despre suferințele prin care au trecut și despre povara psihică pe care trebuie s-o ducă o viață. De ce, în loc de sprijin, victimele sunt forțate de marele public să facă față condamnării și urii? Ce cauzează acest lucru și de ce mulți oameni tind să atribuie victimelor o parte din vină?

Adeseori auzim întrebări sau citim comentarii pe social media de tipul „Cum poate ea să demonstreze că nu l-a asmuțit pe bărbat?”, „Ce căuta în preajma lui?”. „Oare nu avea fusta scurtă și asta l-a provocat?” Principala problemă cu întrebările și declarațiile de acest fel este că acestea nu sunt îndreptate către cei care au comis sau despre care se presupune că au comis violul. Ele sunt adresate victimelor. Extrem de rar găsești întrebări precum „De ce a violat-o?” sau „De ce a tratat-o ​​așa?”. Această manevră de trecere a responsabilității de la agresor la victimă nu este deloc nouă – este caracteristică conștiinței publice încă din cele mai vechi timpuri.

Credința într-o lume dreaptă este direct legată de nevoia de a te simți în siguranță. Despre aceasta am mai discutat și cu alte ocazii. O persoană se convinge că respectarea unui anumit set de reguli garantează protecția împotriva problemelor, venind cu astfel de atitudini. „Dacă mă îmbrac decent, cu o fustă până la călcâi, nimeni nu îmi va face rău.” „Dacă nu mă plimb noaptea târziu singură, nu mi se va întâmpla nimic.” „Dacă beau suc în loc de bere la local, sunt în siguranță.” Problema este că aceste reguli nu funcționează – pot reduce riscurile în anumite situații, dar nu te pot proteja complet de agresiuni. Potrivit statisticilor, mai mult de jumătate din violuri sunt comise nu de maniaci pe aleile întunecate sau în spatele puburilor, ci de cunoscuți sau chiar de persoane apropiate, unele cu care victima locuiește în casă: tatăl, tatăl vitreg, concubinul mamei, unchi sau verișori.

Cu toate acestea, statisticile demonstrează că nu se poate elimina înclinația societății pentru blamarea victimelor. Mai ales pentru că a admite relativa inutilitate a „regulilor de siguranță” înseamnă a recunoaște că ești la fel de vulnerabil ca și victima violenței. Practic, ce a pățit ea, poți păți și tu. Și acest lucru este înfricoșător, iar psihicul blochează astfel de gânduri, pentru a se proteja. Credința într-o lume justă este o viziune, de fapt, liniară asupra vieții. Este dificil pentru o persoană să accepte ideea că i s-ar putea întâmpla ceva nedrept, care să vină din partea societății în care trăiește. Și singurul lucru care îi vine în minte în această situație este să dea vina pe victimă.

Întrebarea „De ce ai tăcut până acum?” nu are niciun sens, nu are răspuns. Mai mult, ea poartă o acuzație ascunsă. Persoana care pune o astfel de întrebare încearcă să arate că știe răspunsul corect, ea ar fi procedat altfel. Se plasează deasupra victimei, judecând-o, de parcă ar fi mai inteligentă, mai experimentată, deși nu a trăit niciodată trauma persoanei violate. Această întrebare presupune nu doar o lipsă de empatie, singurul ei scop este să victimizeze victima, să o învinovățească pentru ceea ce s-a întâmplat. În locul ei, probabil ar fi procedat la fel cum procedează, din nefericire, multe dintre femeile abuzate, ar fi tăcut pentru a nu se face de rușine în fața celor din jur sau fiindcă și-ar fi închipuit că nimeni nu ar crede povestea ei ori, cum spuneam până acum, fiindcă oamenii ar învinovăți-o pe ea pentru toate faptele petrecute.

Cuvintele unei victime a agresiunii sexuale sunt adesea puse la îndoială, invocând faptul că a trecut mult timp, uneori câteva decenii de la nenorocire, și nu există dovezi. În acest caz, victimei i se pune de obicei o altă întrebare umilitoare: „Și acum te-ai trezit să vorbești despre asta?” Într-o lume ideală, probabil ar fi așa: o victimă a violenței ar merge imediat la poliție cu o plângere, un șofer care a încălcat regulile de circulație s-ar duce singur la secție pentru a plăti amenda, un pasager care a călcat piciorul altuia în autobuz și-ar cere imediat iertare și i-ar oferi victimei un buchet cu flori. Dar noi nu trăim într-o lume ideală. Noi trăim într-o societate care te judecă, adeseori te umilește, nu te înțelege. În societatea noastră, normele patriarhale sunt adânc înrădăcinate, ele ne conduc cu gândul la doctrina creștină: „Și atunci El va răsplăti pe toată lumea după faptele sale”. Aceasta e presupunerea care se află în adâncul inconștientului colectiv: dacă ai păcătuit, Dumnezeu te va pedepsi. După această logică, adoptată de unii, rezultă că și victima violenței primește astfel pedeapsă de la Dumnezeu, dacă a greșit, dacă a purtat fustă scurtă în loc să poarte una lungă, nu doar agresorul. Atribuindu-și o înțelegere a mecanismelor judecății de apoi, o persoană se pune în locul lui Dumnezeu și crede că ea însăși controlează realitatea. Prin urmare, religiozitatea este adesea foarte primitivă și greșit înțeleasă – simplifică ideea de incognoscibilitate a Universului și a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, până la Dumnezeu te mănâncă sfinții… Firește, „sfinții” de pe pământ, rude, prieteni, vecini, necunoscuți.

Viața implică un număr infinit de opțiuni, dar și de accidente care se pot întâmpla oricărei persoane la un moment dat. Conștiința patriarhală nu acceptă aceste accidente. Accidentele apar, cred ei, pentru că tu însuți le provoci. Prin urmare, este mai ușor pentru o persoană să învinovățească victima pentru a încadra această situație în cadrul percepției sale extrem de limitate.

O altă fațetă a acestor convingeri se manifestă în glumele cu tentă sexistă, glume ce vin în sprijinul acuzatului: „Ăla da bărbat, frățică, să ai femei cu 30 de ani mai tinere înseamnă că poți!” Am redat, vorbă cu vorbă, spusele unui individ ce comenta cu glas tare într-un pub, în timp ce la știri, la televizorul din incintă, ne era prezentat cazul unei fetițe de 12 ani agresată sexual, sistematic, de un vecin de 45 de ani. Pedofilul, cu acordul soției sale, întreținea relații sexuale cu fetița, a cărei mamă muncea în străinătate, în schimbul unor dulciuri și rechizite. Asemenea glume grotești devin posibile atunci când obiectivăm un partener sexual, fie el o femeie sau un bărbat. În acest caz, partenerul ca persoană nu contează deloc. Singurul lucru care contează, cum a contat și pentru individul comentator, este capacitatea bărbatului, oricare ar fi el, de a avea cât mai multe femei posibil. Sofistica e următoarea: Dacă poate, e bărbat competent, eu sunt bărbat ca el, deci, și eu sunt competent. Există o altă explicație pentru astfel de glume. Rădăcinile sale se întorc la temerile masculine adânc înrădăcinate, care de multe ori nu sunt recunoscute de bărbații înșiși. Iar cea mai mare temere a unui bărbat, mai ales a celui care se crede macho, este incapacitatea sa de a avea o erecție. În general, oricine sprijină oamenii acuzați de viol cu ​​astfel de glume, demonstrează tocmai această teamă lumii întregi.

Am pomenit într-un articol cu puțin timp în urmă despre psihologul Melvin Lerner care a efectuat o serie de experimente pentru a studia fenomenul credinței într-o lume justă. Nu voi intra în amănunte, am făcut-o deja: subiecților li s-a arătat o înregistrare video în care erau pedepsiți oameni nevinovați, de fapt, actori angajați să joace acest rol, care primeau, cel puțin așa li se spunea celor prezenți, șocuri electrice dacă au făcut greșeli. Nevoia de a-și armoniza imaginea cu lumea justă i-a determinat pe observatori să presupună, la final, că acești oameni nu erau atât de buni și nevinovați pe cât credeau la început și meritau modul în care au fost tratați.

Acest efect poate fi observat și în relațiile părinte-copil. Când un copil se plânge de abuz din partea unui profesor, mulți părinți întreabă: „Ce obrăznicii ai făcut? Sigur, tu ești de vină, profesorul nu te pedepsea degeaba!” Majoritatea adulților nu cred că cei mici sunt răi, iar acceptarea ideii că viața poate fi atât de nedreaptă pentru copilul lor, că un profesor îl poate pedepsi pe nedrept, că vecinul îl înjură fără ca el să fi făcut ceva rău, este înfricoșătoare. Așadar găsesc o scuză, nu societatea e dură cu copilul, nu oamenii din jurul lui, copilul lor nu merită nedreptatea, toți, de fapt, îl iubesc, ci copilul a meritat pedeapsa fiindcă a făcut sigur ceva greșit pentru care a plătit. Să ne amintim: deasupra porților lagărului de concentrare Buchenwald era o inscripție: „Jedem das seine”, care tradus înseamnă „Fiecăruia ce merită”. Aceasta este învinovățirea victimelor: o meriți, așa că primește-o.

O altă idee care stă la baza blamării victimei e că aceasta își face imagine folosindu-se de scandal. E cazul vedetelor. Dar dacă încerci să-ți imaginezi, chiar și pentru o secundă, groaza prin care trece o victimă a violului sau a hărțuirii, atunci este foarte ușor de înțeles adevăratul motiv care o face să vorbească. Dacă o persoană păstrează o traumă gravă în sine timp de zeci de ani, memoria o reprimă. Este prea greu pentru psihicul nostru să trăiască cu asta. La un moment dat, răbufnește. A fi auzit, chiar și după 20 sau 30 de ani, este foarte important. Și această oportunitate de a vorbi este mult mai importantă decât consecințele ipotetice pentru violator. El poate va scăpa din lipsă de probe, dar lumea trebuie să știe ce s-a întâmplat pentru că un lucru întâmplat unei femei se poate repeta și pentru alta.

Un alt motiv pentru învinovățirea victimei ar fi reticența de a manifesta responsabilitate pentru propriile acțiuni. Departe de noi ideea de a acuza pe cineva că odată ce nu a crezut o victimă a violului sau a acuzat-o că purta haine neadecvate ar fi fost vreodată și el implicat în acțiuni similare. Persoana care se asociază cu presupusul violator poate să nu fi făcut niciodată așa ceva. Dar când o persoană vede pe altcineva pedepsit pentru o hărțuire sexuală sau viol, el proiectează automat această situație asupra sa. Se gândește că pedeapsa poate veni și pentru el la fel, pentru acțiunile lui: acela era un bărbat ca și mine, eu dacă arunc o vorbă mai urâtă unei femei, pot păți la fel ca el. Sau poate se mai trezește careva din trecutul meu să afirme că am violat-o, mai mult ca sigur și eu voi fi supus oprobiului. Aceste gânduri provoacă un disconfort psihologic atât de puternic, încât cea mai ușoară cale de ieșire este să rămână de partea agresorului: „Nu este vina lui, ea a vrut”. Este dificil să trăiești conștient, să înțelegi ceea ce faci și să fii și responsabil pentru asta. Oamenilor, în general, nu le place să fie responsabili. Aceasta este și o trăsătură a psihologiei noastre naționale: este obișnuit ca noi să ascundem motivele adevărate și să fim vicleni. Obișnuiești să dai mită, chiar dacă ai un dinte mereu împotriva celor care primesc mită, și-i înjuri când ești cu prietenii. Te plângi că orașul e murdar, dar nu-ți arunci pachetul de țigări gol la coșul de gunoi, ci pe stradă, când nu te vede nimeni. Nu ai voie să bei când urci la volan, dar bei. Acest lucru indică un nivel ridicat de infantilism în societate. O persoană crede că, dacă își ascunde faptele de ochii celuilalt, poate continua să le facă. Și le face, pentru că refuză să-și accepte infantilismul. Acceptarea presupune evoluție, realizarea de sine ca adult și nu toată lumea e pregătită pentru asta. De aceea mulți speră că oamenii acuzați de violență vor fi achitați și că nevinovăția lor va fi dovedită. Pentru că mulți procedează la fel în faptele lor rele, zi de zi.

Problema conștientizării propriilor limite morale este, de asemenea, legată de nevoia de a crede în acel model de lume justă. Într-o lume plină de incertitudine, astfel de evenimente sunt posibile – violuri, crime, violență domestică, tortură, bullying. În această lume, oamenii arată defecte bazate pe puterea sau autoritatea lor, mintea și educația lor. De aceea conștiința de masă tinde să ascundă violatorul mai degrabă decât să accepte poziția victimei. A fi de partea victimei presupune ca cel ce o incriminează să se schimbe, să aibă conștiință morală, să schimbe lumea în care trăiește, iar acest lucru este imposibil pentru mulți. Chiar și pentru cei care au pretenția, în fața mulțimii, că sunt sfinții prin care Dumnezeu vorbește.

Cristina Danilov este psiholog