Un test de maturitate: proiectul „Varlaam – şcoala viitorului”

Anii au trecut şi au început să apară şi duşmanii – la vedere sau, mai ales, în ascuns – care au început să orchestreze ample campanii mediatice de factură anticreştină şi anticlericală. Pe fondul unor probleme economice sau convulsii sociale, a unor frustrări, dar şi a lipsei de informare reală, manipularea a început să prindă, iar sondajele au indicat o tendinţă de scădere a încrederii în Biserică.

Dacă, la început, Biserica Ortodoxă Română era acuzată că nu se implică în societate precum alte confesiuni creştine din spaţiul occidental, ulterior tocmai această prezenţă a devenit prilej de defăimare. Cu alte cuvinte: dacă nu se implică, de ce nu se implică Biserica?; iar dacă se implică, de ce o face, ce interes are?

Recunosc că, prin prisma experienţei unui om care a lucrat încă din studenţie în presă şi care a avut mereu o prezenţă în zona comunicării publice, aproape că ajunsesem în punctul în care să cred că lucrurile nu se vor mai schimba, că vor exista mereu campanii mediatice puternic finanţate împotriva Bisericii şi că publicul va sfârşi prin a deveni tot mai captiv minciunilor şi calomniilor, unei propagande furibunde (nu vorbesc aici de criticile îndreptăţite, de cele care chiar au ajutat, de-a lungul timpului, la o asanare morală punctuală sau la cultivarea unei atitudini realiste – acest subiect l-am abordat în alte articole publicate de-a lungul anilor).

Surpriza a fost să constat că, în ultimii ani, există semnificative îmbunătăţiri la capitolul „expunerea în presă a Bisericii”. Campaniile mediatice negative s-au mai rărit, s-au înmulţit ştirile şi reportajele despre lucrurile frumoase desfăşurate de Biserică. Analizând revista presei din ultimele, să zicem, două decenii, vom constata că, în ultimii ani, mai multă tulburare au produs anumite convulsii interne sau anumite personaje avide după statutul de „vedetă mediatică” decât atacurile din afară cu care (deja) ne obişnuiserăm. Personal, am o explicaţie pentru această răsturnare de situaţie, dar, deocamdată, o păstrez pentru mine.

Am să dau doar un singur exemplu pentru a argumenta schimbarea de paradigmă despre care vorbeam. Acum câteva zile, Consiliul Local al Municipiul Iaşi a votat cu o majoritate covârşitoare ca un teren de câteva hectare aparţinând domeniului public să fie dedicat construirii unui complex educaţional la standarde internaţionale: în afară de clădirile dedicate unui ciclu întreg de învăţământ – de la grădiniţă la liceu –, complexul mai cuprinde o fermă care să ajute la conectarea copiilor cu natura şi cu gospodăria tradiţională, o bază sportivă cu numeroase terenuri şi cu bazin de înot, un pavilion al explorării spaţiului, spaţii de recreere şi, nu în ultimul rând, o biserică. Cu alte cuvinte, toate lucrurile care ar putea ajuta un copil în procesul unei educaţii complexe şi complete.

Proiectul „Varlaam – Şcoala viitorului, o comunitate de învăţare” se prefigurează a fi unul care să dea un impuls important calităţii procesului de educaţie din România. Faptul că este iniţiat, finanţat şi girat de Arhiepiscopia Iaşilor nu reprezintă o surpriză pentru cei din domeniu. Din 2009 şi până în prezent, Şcoala (Liceul) Varlaam Mitropolitul şi-a câştigat un loc de cinste în rândul instituţiilor de învăţământ. Dovada este şi faptul că, an de an, abia poate onora o mică parte din multitudinea de cereri ale părinţilor care-şi doresc pentru copiii lor cea mai bună educaţie. S-a ajuns aici prin multă muncă şi prin implementarea unei viziuni ancorate în tradiţia învăţământului românesc cel „născut în tinda Bisericii”, dar una aplicată la nevoile prezentului şi anticipând provocările viitorului.

Au fost, ce-i drept, şi câteva voci singulare care au căutat nod în papură acestei asocieri public-privat. Din păcate, în mod nedrept, ţinta predilectă a fost primarul Mihai Chirica, cel care a înţeles importanţa şi anvergura unui astfel de proiect şi l-a susţinut inclusiv în pledoarii publice argumentate în mod convingător. Cu acest prilej s-a văzut, din păcate, că societatea încă mai suferă de această boală: nu se ratează nici un prilej de a ataca o iniţiativă susţinută de cineva pe care-l tratezi ca adversar, chiar dacă ea aduce incontestabile beneficii comunităţii.

În pofida acestor reacţii punctuale şi cu scăzut impact mediatic, m-am bucurat să constat că a existat o largă susţinere pentru această nouă iniţiativă a Bisericii în plan educaţional. S-a văzut asta şi în Consiliul Local Iaşi sau în diferitele luări de poziţie de pe reţelele sociale, dar şi prin faptul că marea majoritate a presei nu a picat în capcana de a-l prezenta într-un mod tendenţios. E un adevărat test de maturitate trecut cu bine. Un semn bun, care confirmă trendul ultimilor ani. Şi care-mi întăreşte nădejdea că, împreună, vom putea fi părtaşi la multe alte lucruri de folos care se pot împlini atunci când există iniţiativă, deschidere şi implicare sinceră în folosul comunităţii.