A cui este Basarabia (II)

Ne place să vorbim de unitatea naţiunii române “de la Nistru pân’ la Tisa”, dar uităm că istoria Basarabiei după 1812 nu poate fi ignorată, chiar dacă noi o percepem ca fiind tragică. Din păcate, foarte mulţi basarabeni nu privesc această istorie cu tragism, ci cu fatalism. Mai exact, atunci când naţiunea română s-a forjat, în cursul “secolului naţiunilor” Basarabia nu a fost parte a acestui proces. Mai mult, atunci când noi ne limpezeam, sub efectul ideilor iluministe ale Şcolii ardelene ori al celor mazziniene, Basarabia era supusă rusificării sistematice. Iar cei 22 de ani de apartenenţă la România – 1918-1940 – nu au putut şterge urmările celor 100 de ani de deznaţionalizare, proces care a debutat cu rusificarea boierimii moldoveneşti. Iar atunci când elitele sunt deznaţionalizate, poporul rămâne fără îndrumători. La acestea se adaugă, desigur, episodul dramatic din iunie 1940, adică pripita acceptare a ultimatumului sovietic, fără rezistenţă militară. Slăbiciunile noastre au făcut ca “fantasma Rusiei” (O. Goga) să persiste şi să producă urmări.

Istorismul ne-a însoţit în procesul de maturizare naţională. Iar activismul nostru naţional s-a iscat din această convingere că istoria ne este aliat. Da, dar numai dacă ştim să o punem în operă. Dacă nu, e recomandabil să fim mai analitici şi să ne pregătim pentru întâlnirea cu ea, spre a ne asigura că istoria noastră nu este “o filă ruptă, scrisă de alţii” (citat dintr-un documentar recent dedicat conştientizării opiniei publice cu privire la valoarea operei lui Brâncuşi). În aceeaşi ordine de idei: nu este tocmai simplu (recunosc şi faptul că nu este imposibil, dar aceasta presupune lucrare atentă şi matura) să-i facem pe basarabeni să fie părtaşi la opera de trezire a Şcolii ardelene, a Revoluţiei paşoptiste, a Unirii Principatelor, a Independenţei (în aceste ultimele două cazuri lucrurile se complică enorm) ori a modernizării României sub Carol I, adică exact atunci când ei erau rusificaţi masiv şi îndepărtaţi de Biserica românească. Or, fără aceste fapte şi procese istorice, nouă ne este imposibil să ne concepem drept naţiune.

Istoricii de pe cele două maluri ale Prutului au încercat să lucreze la desţelenirea acestui subiect, dar opera lor este sistematic boicotată de cei ruşi şi de cei rusificaţi din Basarabia. Iar pentru a-i convinge pe majoritatea basarabenilor că ei sunt parte a naţiunii române, că întreaga noastră istorie este şi a lor, nu este suficient să declamăm cadenţat ori să ne revolte spusele ambasadorului american de la Chişinău. Mai trebuie să-i sancţionăm pe saltimbancii politici de la Bucureşti – iar basarabenii pe cei de la Chişinău -, care nu urmăresc decât capital electoral, să cunoaştem sufletul basarabean sfâşiat de dileme, să-i înţelegem (şi reciproca este adevărată) şi să pătrundem subtilităţile cadenţei istoriei. Sunt materii ale istoriei în care nu poţi arde etapele, chiar dacă ne complacem să credem nepermis de mult în această filosofie.

O altă temă pe care doresc s-o evoc este cea a mentalităţilor. De regulă, atunci când definim naţiunea evocăm această problemă în treacăt. Iată însă că mentalităţile produc urmări la fel de consistente ca unitate de limbă, de credinţă ori teritorială. Ne vine greu să înţelegem, deşi vedem cu ochiul liber că în cei 106 ani de rusificare sub Imperiul ţarist şi 45 de ani de sovietizare sub URSS, mentalitatea românilor basarabeni s-a modificat profund. Iar faptul că în Basarabia ţaristă şi în cea sovietică au existat şi câteva conştiinţe exemplare româneşti, la nivelul elitelor, iar în cei 25 de ani de independenţă chinuită, după destrămarea Uniunii Sovietice, scriitorii basarabeni cu deosebire (încă o dată poeţii şi-au făcut datoria faţă de popor), dar şi unii lideri politici – e drept, puţini – au pus în operă ideea românească, nu s-a dovedit suficient pentru a limpezi mentalitatea poporului tăcut, care continuă să fie bântuit de fantasma Rusiei. Din păcate, nici în această materie, istoria nu poate fi păcălită. Basarabia nu a putut împlini condiţiile şi premisele geo-politice, culturale şi spirituale care au permis limpezirea conştiinţei de sine şi a voinţei de separare de Rusia, precum în cazul Ţărilor Baltice. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist