A fost chemată şi clasa a opta…

Se precizează faptul că această calitate (de "luptător cu rol determinant") o au doar cei care au conspirat/ luptat împotriva regimului dictatorial până la "fuga" lui Ceauşescu, din 22 decembrie ’89. Şi după, nu? Sigur că revolta – începută pe 16 decembrie, în Timişoara, iradia(n)tă la Cluj, Sibiu şi, mai ales, la Bucureşti – a fost determinantă, prin amploare – totuşi, cei mai mulţi morţi şi răniţi s-au înregistrat după "fuga" dictatorului. Intervalul dintre "fuga" şi executarea "cuplului prezidenţial" a fost astfel orchestrat, încât să inculce populaţiei spaima că dictatorul poate reveni. Şi ca situaţia să pară şi mai dramatică, s-a inventat lupta cu teroriştii, războiul electronic, din care, ieşind învingători – pe un munte de cadavre – "emanaţii" îşi justificau preluarea puterii. Este insuportabil ca astăzi să-l auzi pe Ion Iliescu – alertat de perspectiva redeschiderii Dosarului Revoluţiei – perorând întru lăsarea în pace a morţilor din acele zile tembele. Morţii, da, trebuie lăsaţi în pacea lor eternă, însă cei vinovaţi ar trebui, totuşi, să răspundă, înainte de Judecata de Apoi.

În lista recent publicată, cu ieşeni care au primit calitatea de "luptător cu rol determinant", doar câteva nume cunoscute. Este mai mult decât probabil că rolul tuturor celor nominalizaţi a fost temeinic analizat de foruri competente, până a se lua decizia finală. Unii, precum poetul Nicolae Panaite, au fost implicaţi în revolta – eşuată – din 14 decembrie ’89 şi-n alte acţiuni precedente. Presupun că un Cassian Maria Spiridon, Şştefan Prutianu, Aurel Ştefanachi, Adi Cristi şi ceilalţi artizani ai demonstraţiei anticeauşiste, preconizată a se desfăşura, atunci, în Piaţa Unirii, au beneficiat de recunoaşteri binemeritate înainte de acest ultim demers. Totuşi – de mirare! – nu i-am găsit pe listă pe dizidenţii notorii ai Iaşului, din anii ’80: Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, Dan Petrescu, Luca Piţu (fie, acesta, chiar post-mortem). Bănuiam de ce, dar, ca să fiu sigur, l-am sunat pe Al. Călinescu. "Ştii de ce nu suntem pe listă?, mi-a răspuns Sandu. Pentru că niciunul dintre cei pe care i-ai enumerat n-a făcut vreo cerere, spre a primi calitatea de revoluţionar sau mai ştiu eu ce…"

În Iaşi, e limpede, au fost cel puţin două moduri de revoltă împotriva puterii: una conspirativă, cu finalizarea cunoscută, cealaltă, la vedere şi, îndeosebi, la auzire, cu ecourile ce ne veneau de la "Europa Liberă", "Vocea Americii" sau din presa occidentală. Aceste voci din Iaşi – adăugate celor din Bucureşti, Braşov, Cluj, Focşani, Sibiu şi alte oraşe – au erodat constant mecanismele regimului, inducând, unei populaţii sărăcite, înfricoşate, înfrigurate, speranţa că se poate. A fost de-ajuns o scăpărare – la Timişoara – pentru ca revolta să cuprindă toată ţara. Oamenii au ieşit la mitinguri cu adevărat spontane, sediile de partid şi de stat au fost ocupate (unele, chiar devastate…). Dincolo de excese inerente unor astfel de schimbări radicale, părea un transfer relativ paşnic al puterii către cei fără de putere… Că te şi întrebi: de ce a mai fost nevoie să moară, de-a valma, o mie de oameni, militari şi civili, când frâiele erau deja în mâinile celor pregătiţi din vreme să le preia?!? Oricum, nu în mâinile celor care îşi riscaseră viaţa, sau doar cariera, în anii precedenţi…

Într-un comentariu din "Ziarul de Iaşi", se spune că "în Iaşi nu s-a tras niciun foc de armă, iar singurii morţi ieşeni au fost cei 9 soldaţi în termen ucişi în masacrul de la Otopeni sau cei 7 civili împuşcaţi pe străzile Bucureştiului". Totuşi, la Iaşi, "s-a tras un foc de armă", din care a… rezultat un mort: inginerul Badea, soţul unei reporteriţe de la Radio Iaşi. Cooptat în gărzile care apărau oraşul de, desigur, terorişti, se afla într-o maşină (a miliţiei? a armatei?), împreună cu alţi apărători. Se pare că nu se cunoşteau între ei. Era perioada aceea dementă, când toată lumea suspecta pe toată lumea. La un moment dat, tânărul inginer a făcut o mişcare necontrolată, care i-a fost fatală: a dus mâna spre umărul pe care se afla arma. Unul dintre însoţitori, crezând că vrea s-o folosească sau să fugă, l-a împuşcat pe loc, fără nicio somaţie. Iată consecinţa (doar una din multele) înarmării unor civili, a războiului electronic, a propagandei nesăbuite, din mass-media, privind "acţiunile teroriştilor" sau iminenta invazie a României "de către" armate neprietene…

Prin anii ’70 a produs multe lacrimi (şi pe bună dreptate) un film iugoslav, "A fost chemată şi clasa a şaptea" – povestea unor adolescenţi care, în ultimele luni ale războiului (Al Doilea Mondial), sunt înrolaţi (mulţi, de bună voie) şi duşi să lupte împotriva inamicului. Bine-nţeles că sunt decimaţi toţi.

Picătura mediatică, administrată zi de zi, ceas  de ceas, clipă de clipă, în zilele revoluţiei din’89, a avut un asemenea efect, încât, realmente, eram terorizaţi de… terorişti. Dacă noi, adulţii, ne mai ţineam firea, efectul asupra copiilor a fost devastator şi… hilar (zic acum). După ce (familiile reunite) abia i-am oprit pe băieţii de clasa a opta: Dragoş, Leo, Vasile şi alţii să plece la Bucureşti, la revoluţie – spre fireasca lor nemulţumire – a apărut oportunitatea de-a păzi scara blocului… La vremea aceea, uşa de la intrarea în "blocul nostru" (nord-atlantic) se închidea/ deschidea cu o banală… balama, pe care şi-un copil o putea manevra. (În interval, ne-am interfonizat, iar de câteva săptămâni avem şi video, îl vedem ca-n palmă pe eventualul terorist şi, dacă vrem, îi dăm drumul, dacă nu – nu; plus două uşi, plus cartela şi-un cod cu diez în coadă. Vă daţi sama că nu intră picior de terorist, ba chiar locatarii sau vizitatorii cu greu pot pătrunde în această citadelă. Asta, deoarece: sau uită codul, sau, pur şi simplu, nu ştiu să-l activeze. Mai simplu e să spargă geamul – până acum a fost spart doar de două ori – şi să manevrezi clempuşul cu mâna…) Băieţii de clasa a opta, înarmaţi cu fioroase unelte de bucătărie, au dat veritabile probe de eroism, aşteptând teroriştii. Cum n-a apărut niciunul, după vreo trei seri s-au plictisit să tot aştepte, plus că somnul pe casa scărilor nu era chiar confortabil.

Totuşi, aceşti adolescenţi, oare nu binemeritau mai mult de la patrie? Dacă veneau teroriştii? Dacă drobul de sare cădea în capul copilului?

 Nicolae Turtureanu este poet şi publicist