A fost comunismul românesc „altfel”?

După ce, în urmă cu câţiva ani, se întreba, într-o carte ce a stârnit multe discuţii, De ce este România altfel?, Lucian Boia îşi pune acum o întrebare similară, referitoare de data aceasta la comunismul românesc. Titlul însuşi al noii sale cărţi e menit să ne stimuleze curiozitatea: Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe) – ed. Humanitas. Amatorii de senzaţional vor fi însă dezamăgiţi: comunismul românesc nu este diferit, în esenţa lui, de comunismul sovietic şi de comunismul din alte ţări europene ori asiatice. Are, totuşi, o serie de particularităţi care îl individualizează; mai bine zis, o serie de paradoxuri, de contradicţii pe care nu le regăsim în alte locuri. România a fost ţara care, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, avea cei mai puţini comunişti, cam o mie, pentru ca, în câţiva ani, numărul lor să crească spectaculos, iar în final să fie ţara cu partidul comunist cel mai numeros (proporţional cu populaţia). Regimul comunist a început prin a fi internaţionalist la modul habotnic pentru a eşua, în epoca Ceauşescu, într-un naţionalism agresiv. În primii ani postbelici a fost aplicat, cu slugărnicie, modelul sovietic; în anii ’70 distanţarea faţă de URSS a făcut loc apropierii de China şi de Coreea de Nord. Nicăieri în lumea comunistă, exceptând Coreea de Nord, nu s-a practicat, ca în România, comunismul dinastic (clanul Ceauşescu, în frunte cu Elena, în jurul „conducătorului”; iar Nicu, să nu uităm, era socotit moştenitorul legitim al poziţiei supreme în partid şi în stat). La fel, nicăieri ieşirea din comunism nu s-a făcut prin violenţă şi cu multe victime omeneşti ca în România, dar tocmai în România ieşirea din comunism a fost incompletă, fiind vorba mai curând de o anume continuitate decât de o ruptură: nomenklaturistul Iliescu i-a luat locul lui Ceauşescu, puterea a trecut în mâinile activiştilor de rang secund, familiile foştilor lideri comunişti şi foştii securişti au pus stăpânire pe principalele pârghii economice.

Boia nu lasă deoparte niciuna din chestiunile socotite „delicate” când e vorba de comunismul românesc. Cât de îndreptăţită e teza conform căreia partidul comunist a fost dominat la început de „străini”? E foarte adevărat că în nucleul iniţial al partidului intrau un număr foarte mare de alogeni – unguri, evrei, ucraineni etc. Nu mult după aceea compoziţia etnică se schimbă radical, iar mai târziu evreii, emigrând în masă, devin o minoritate neglijabilă. Sigur, e comod a arunca vina pe „străini”: o mulţime de odioşi torţionari au fost însă români get-beget ca şi zdrobitoarea majoritate a celor din aparatul de partid. De asemenea, scrie Boia, e o prostie să ne plângem la infinit că la sfârşitul războiului Churchill şi Roosevelt ne-ar fi vândut ruşilor: în fapt, ruşii erau deja aici, se instalaseră în Europa de est şi nimeni nu credea, în mod raţional, că au de gând să se retragă, iar noi fusesem, să nu uităm, aliaţii Germaniei. Ceea ce au încercat anglo-americanii prin acea delimitare a sferelor de influenţă a fost să salveze ce mai putea fi eventual salvat, în speţă Grecia şi Iugoslavia. Altfel, la noi şi la ţările din jur ocupaţia rusească a determinat instalarea regimului comunist, un regim care, nefiind consecinţa unui scrutin democratic, este prin forţa lucrurilor nelegitim.

Notabil este şi faptul că Boia tratează nuanţat comunismul, vorbind de cele două feţe ale lui, pe de o parte „comunismul opresiv şi criminal”, pe de alta „comunismul social şi modernizator”. Contradicţiilor comunismului românesc Boia le caută explicaţiile inclusiv în istoria mai veche a României, în starea de înapoiere economică şi în predominanţa rurală a societăţii. Înţelegem de ce mulţi români au văzut mai ales părţile pozitive ale comunismului, în măsura în care acesta răspundea unor idealuri egalitare şi încuraja o mobilitate socială ascendentă. Sigur că multe din realizările regimului comunist s-ar fi produs şi în cazul unei evoluţii democratice a societăţii: în statele occidentale capitaliste s-au construit încă şi mai multe cartiere de blocuri, şi chiar la un nivel de confort sporit, dar astfel de argumente sunt mai greu percepute de omul obişnuit. Cert este că sfârşitul comunismului era – din fericire – inevitabil. S-au prăbuşit atunci multe din miturile comunismului autohton: România era, în 1989, una din cele mai înapoiate ţări din Europa, speranţa de viaţă era de 71 de ani (se situa pe ultimul loc pe continent, alături de URSS), era ţara cu cea mai mare populaţie rurală, cu cel mai mic număr de studenţi la 10000 de locuitori, cu o mortalitate infantilă dezastruoasă etc., etc. Şi faptul că societatea civilă s-a închegat – şi încă se încheagă – extrem de greu e tot o moştenire a comunismului.

Consideraţiile lui Lucian Boia, pe lângă faptul că se impun prin claritate şi rigoare, au meritul deloc neglijabil al clarităţii. Cartea se citeşte uşor şi te „prinde” de la un capăt la altul.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, critic literar şi scriitor