Alegeri în stil românesc

De 25 de ani se organizează în România alegeri libere. Ce s-a schimbat în timp ? Mai nimic. Vedem de fiecare dată la sate o invazie electorală cu pungi cadou. Şi anul acesta Ponta şi Iohannis s-au bătut în pungi. Unele roşii, altele albastre. Şi conţinutul acestora e cam acelaşi: zahăr, ulei, câteodată pui. A câştigat, ca de obicei, roşul deşi şi ACL a fost destul de activ pe teren. PSD deţine neîntrerupt controlul asupra administraţiei locale din 1990 încoace. Câteodată copleşitor, ca în momentul de faţă, alteori într-o măsură mai redusă. Despre asta se vorbeşte însă mult prea puţin. Oamenii se uită de regulă doar la cine este la guvernare uitând că peste jumătate din resurse şi reţelele de influenţă cu rol decisiv şi la alegeri şi în viaţa de zi cu zi se găsesc în afara Palatului Victoria. De aceea, atunci când PSD controlează şi guvernarea cam toată suflarea din ţară se aliniază disciplinat în spatele Partidului.

Nici secţiile de votare de astăzi, când suntem membru în UE, avem reţele 4G şi e ţara plină de calculatoare, tablete şi smartphones, nu arată foarte diferit faţă de 1990. Se votează la fel, cu aceleaşi ştampile al căror număr nu iese niciodată la fel la sfârşitul zilei iar procesele se transmit în mare la fel ca atunci. Lipsesc declaraţiile pe propria răspundere iar urnele mobile înfloresc năvalnic mai ales în judeţele roşii din sud. Cu o săptămână în urmă a fost runda a doua a alegerilor prezidenţiale din Brazilia. Acolo, 140 de milioane de oameni au votat electronic, indiferent că se aflau în provincii izolate dintr-o ţară de peste 30 de ori mai întinsă ca România sau în mari oraşe precum Rio de Janeiro sau Sao Paolo. Un europarlamentar român care a fost observator la alegerile parlamentare din Iordania mi-a povestit cum arăta acolo logistica din secţiile de vot: cu terminale instalate în fiecare dintre ele, terminale cu ajutorul cărora s-ar putea elimina din start, şi la noi, fraudele cu votul multiplu utilizând o bază de date unitară pentru toţi alegătorii înscrişi pe liste. Văd că acum s-a comunicat fără probleme numărul de alegători înscrişi pe liste, puţin peste 18,2 milioane. Brusc nu mai avem nevoie, ca la referendumul din 2012, de rezultatele de la recensământ, rezultate care oricum nu aveau nici o legătură cu listele de vot. Deşi tot ce trebuie să faci este să numeri CNP-urile active cu alegători care au împlinit vârsta legală de vot pe atunci o mulţime de pesedişti şi liberali se dădeau de ceasul morţii să ne explice pe micile ecrane cât de complicat e totul şi cum numărul votanţilor trebuie musai ajustat în minus, atât cât trebuie ca să poţi valida referendumul de demitere a preşedintelui.

Cu toate scandalurile legate de referendumul din 2012 şi anchetele DNA, ce să vezi, minune, la "tragerile la sorţi" din Vrancea, Teleorman şi multe alte judeţe preşedinţii secţiilor de votare sunt în proporţie de peste 90 de procente aceeaşi ca la ultimele runde de alegeri. O dovadă că în România legile probabilistice nu par să funcţioneze. O bună parte din votul rural e pur clientelar. E neclar cât contează pungile şi cât îndemnurile primarilor. Şi la oraş, prin regii, se fac liste cu votanţii, pe familii, se verifică conştiincios prezenţa la vot, spre avantajul partidului care controlează administraţia locală, de regulă PSD. Şi astăzi, ca de fiecare dată în trecut, discutăm despre cum putem contracara votul clientelar şi malversaţiunile din rural printr-o prezenţă la vot mai ridicată în zonele urbane acceptând inerţial, ca un dat, această realitate de pe teren.

Deşi peste 3 milioane de români locuiesc în străinătate ne complacem, ca stat, în situaţia în care plecăm din start de la premiza că doar 5-6 procente dintre ei pot vota în sistemul actual în care nu există votul prin corespondenţă pe care o mulţime de state îl practică bine mersi, de multă vreme. Nici în materie de finanţare a campaniilor de alegeri nu s-a schimbat nimic. Campania electorală a lui Victor Ponta raportează oficial donaţii de aproximativ 250 mii de euro, adică cel mult 2-3 procente din cât s-a cheltuit doar pentru panotajul stradal. În cazul lui Klaus Iohannis discrepanţele sunt ceva mai mici dar şi acolo sumele comunicate oficial sunt ridicole în raport cu ceea ce se vede pe teren.

Acest fals ritual al neputinţei atunci când vine vorba de modernizarea procesului electoral din România spune multe despre ţara în care trăim. După 25 de ani de la căderea comunismului gestiunea alegerilor a rămas în mare parte la fel de primitivă ca în 1990.