Campionii second hand

Citim într-o casetuţă din josul primei pagini al celui mai citit ziar de sport din România că românul Horia Tecău, alături de partenerul său Jean-Julien Rojer, este lider mondial pe 2015 la proba de dublu. În ditamai deschiderea, tronează apocalipsa anunţată de Gigi Becali după meciul Steaua – Petrolul (0-0). Şi sunt mulţi, enorm de mulţi cititori români, crescuţi după canoanele presei post-revoluţionare, care sunt îndrituiţi să întrebe “cine naiba mai e şi Tecău ăsta”, fiindcă cine Dumnezeu e Becali ştie tot dâmboviţeanul, tot danubianul şi tot ponticul. Dacă Horia Tecău ar fi pierdut finala de dublu de la Wimbledon, ar fi ocupat acelaşi spaţiu în şezutul paginii: bravo lui, a patra finală, din păcate pierdută, dar are numai 30 de ani, mai are timp să câştige un turneu de Grand Slam etcetera. Dacă Horia şi prietenul său Juuls ar fi fost eliminaţi prematur, ar fi fost o ştire anodină, de obişnuitele pagini extrafotbal, sub un reportaj cu cine ştie ce luptător de MMA şi lângă coloana de flash-uri.

Românii au (re)descoperit tenisul, dar nu prin Horia Tecău şi, cu atât mai puţin prin Florin Mergea. Cunoscătorii ştiu că Mergea este, în ultima vreme, naşul celebrilor fraţi Bryan şi se miră cum de n-are spor în faţa prietenului său Tecău. Zicem “cunoscătorii” fiindcă cei care pun semnul egal între fotbal şi sport îl parafrazează pe neuitatul Chris Norman: “Who the fuck are Bryans?”. Nici pomeneală: nici Mergea, nici Tecău n-au reaprins flacăra tenisului în inimile noastre şi, din păcate, nici victoria superbă a lui Tecău la Wimbledon nu-i vor aduce prea mulţi lucşi în strălucire. Flacăra a fost aprinsă şi menţinută de Simona Halep şi, odată cu ultimele eşecuri ale constănţencei s-a transformat în pârjol. Nu intrăm în detalii că s-a scris destul de mult despre Simona Halep în aceste coloane… Dar dacă Simona Halep ar fi câştigat Wimbledonul la simplu, până şi Gigi Becali cu toate apocalipsele sale ar fi cedat toate deschiderile din presa românească. Simona este Simona, ea nu poate fi decât înger sau demon, “tertium non datum”, vorba strămoşilor noştri. Pe când Horia Tecău, dacă învinge, bravo lui, un sportiv serios, dăruit culorilor naţiei, dacă pierde, nu-i nimic se mai întâmplă etc.

Această discrepanţă în aprecierea performanţelor nu este specific românească, ci universală. În niciun caz, Horia Tecău sau Mergea nu sunt tenismeni “second hand”, ci dublul este considerat un fel de tenis de mâna a doua. Ion Ţiriac se mira odată cum naiba pe vremea lui marii jucători practicau şi simplu, şi dublu şi acum au apărut specialişti. Ţiriac se miră degeaba, sau, mai exact, se face că se miră. La începutul erei Open, pe vremea hegemoniei Antipozilor, cei mai buni jucători erau Laver, Rosewall, Newcombe, Roche, Emerson, Stolle etc. Iar titlurile la dublu se împărţeau între Laver/ Emerson, Newcombe/ Roche şi Rosewall/ Stolle. Erau şi unii jucători specializaţi în dublu, mai exact servanţi în teren pentru staruri consacrate, cum au fost Arilla pentru Manolo Santana, McMillan pentru Bob Hewitt sau Van Dillen pentru Stan Smith. Dar dubliştii autentici nu au apărut decât după era “Woodies” (Woodbridge ^ Woodforde). Specialiştii au mărit spectaculozitatea, dar în acelaşi timp au demonetizat jocul de dublu. Cine se uită mai des la dublu, vede că partidele sunt mult mai spectaculoase, lipsite de uneori plicticoasele raliuri, numai că lumea nu se înghesuie să-i vadă pe Bryans, Tecău, Zimonjic sau Lindstedt. Iar experimente gen Djokovic/ Nadal au fost sortite eşecului fiindcă aceşti semizei nu sunt obişnuiţi cu tenisul în patru. Amatorii de tenis îi aşteaptă pe Federer, Nadal, Djokovic şi ceilalţi aşi ai jocului de simplu. În zadar în jocul de dublu abundă faze care îţi taie respiraţia, viteza este mult mai mare, iar coordonarea între parteneri adaugă un element în plus în aprecieri, iar atât de puţin jucatul “dublu mixt” aduce farmec în plus. Tenisul de dublu are scris pe frontispiciu cuvintele fatidice: “second hand”.

Iar Horia Tecău şi Florin Mergea sunt sortiţi a fi, ca şi prietenii şi adversarii lor din circuit, în planul al doilea al marilor turnee de tenis. E păcatul lor, că şi-au ales soarta, de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Însă în penuria de performanţe care caracterizează tenisul şi sportul românesc, realizările acestor sportivi merită mai multă atenţie. În orice caz, mult mai multă decât Gigi Becali şi locotententul său pământean, Mirel Rădoi.