Cartea şi ziarul

Răspunsurile, nu puţine, sunt uneori formulate în tiparul figurilor retorice. Între acestea, metafora şi comparaţia ocupă prim-planul. Aflăm, de pildă, că ziarul este „un laborator de idei” în serviciul opiniei publice (Stephen Valot, ex-secretar general al Federaţiei Internaţionale a Ziariştilor), „antena vieţii cotidiene” (D.M. Richten, ziarist german), că este „oglinda vieţii sociale”, „un vehicul de gândire” şi un puternic „instrument de educaţie”, „enciclopedie vie”, „o vastă uzină în care se frământă, din zi şi până în noapte, sute de oameni”. Astfel de expresii insistă asupra caracterului reflexiv şi sofisticat al întreprinderii care se numeşte jurnal.

Nu lipsesc însă metaforele negative. Celebră este aceea prin care Proudhon califica ziarul drept un „cimitir al ideilor”. Ea repune în discuţie relaţia dintre filosofie şi jurnalism, dintre carte şi ziar. Ziaristica ar fi, la prima vedere, opusul filosofiei. În mod cert, gazetarii nu fac – şi nici n-ar trebui, la drept vorbind – să facă filosofie. Filosofii însă îşi asumă deseori pariul „publicităţii”, glosând în jurul unor teme de interes obştesc. Ei renunţă temporar la rigidele „haine de gală” ale disciplinei lor, pentru a le îmbrăca pe cele uzuale, ale comunicării pe înţelesul tuturor. Astfel de „ieşiri” din canonul elitist şi, adesea, esoteric, sunt de condamnat? Dacă filosofia „pură” nu se pretează la natura şi funcţionalitatea ziarului, cea „practică” (în sens aristotelic) poate oferi suficiente pretexte pentru exersarea spiritului civic.

În raport cu toate celelalte mijloace de răspândire a ideilor, gazetăria cultivă un limbaj direct, clar şi simplu, făcând aproape inutilă conduita reflexivă. „Ziarele nu sunt literatură”, avertizează David  Randhal, un bun teoretician al profesiei. Ele se citesc mai curând pentrua afla unele informaţii de interes, decât pentru a medita asupra lor. Scrupulele stilistice ale gazetarilor nu sunt condiţionate neapărat de comandamente literare sau retorice. Titlul, de pildă, trebuie mai curând să atragă, să ispitească pe cititor, decât să-l convingă de adevărul celor scrise sub el. Oratoria didactică şi cea politică, mărginite în timp şi spaţiu, sunt condamnate anonimatului fără „bastonul de susţinere” oferit de presă. Librăria este prea elitistă şi prea puţin acccesibilă pentru a concura iureşul cotidian al mulţimii ce se perindă pin faţa chioşcului de ziare. „Ziarul a înfrânt cartea” încă de la începutul concurenţei lor, nota E. Samoilă, un ziarist român interbelic, admiţând cumva că ziaristica a învins din start literatura.

Rezultatul? O „industrie a vidului”, după expresia lui Castoriadis, în care ideile şi-au pierdut densitatea şi verva dialectică de altădată. Mass-media au devenit o sursă de spectacol desuet, în care orgoliul celebrităţii de moment şi vanităţile modei sunt în fapt decisive. Dacă un curs excepţional ţinut Sorbona poate să treacă oricând anonim, escrocheriile cuiva pot reţine timp îndelungat prima pagină a marilor ziare. După ce criteriu primul eveniment este mai puţin important decât celălalt? Dar literaţii şi filosofii nu au, oare, partea lor de vină? Vorbind despre diferenţa dintre gânditori şi jurnalişti, Jean-Marie Domenach nota cu ironie: „Cărţile nu au şansa pe care o au vacile. Nici o legislaţie nu le protejează împotriva abuzului de hormoni” (Enquête sur les idées contemporaines, Seuil, Paris, 1981), denunţând profunzimile suspecte pe care autorii lor le etalează superior. Criticile aduse jurnalismului sunt legate mai ales de utilizarea informaţiei în scopuri prioritar comerciale şi ideologice. Nu sunt acestea însă chiar  însemne ale forţei economice şi politice pe care le reprezintă?

În opinia aceluiaşi Jean-Marie Domenach, jurnalistul se aseamănă etnologului: are nevoie să ia distanţă faţă de subiectul său. El va explica cu atât mai bine lucrurile relatate cu cât cunoştea mai puţin dinainte problema care îl interesează. Gazetarul este „un student care devine în fiecare zi profesor”. Invocarea acestui paradox să fie semnul unui statut ambiguu al profesiei în discuţie? Sau al unuia special, dat de natura inedită a acesteia, în care scrisul înseamnă cu adevărat putere?

Prima descriere a gazetarului nu este defel măgulitoare, cum nici altele. Pe la 1721, un George Paul Höhn consemna că „ziaristul este un om care face fel de fel de pungăşii: înfrumuseţează evenimente, povesteşte fapte vechi pe care le arată ca recent petrecute şi inventează fapte care nu s-au petrecut niciodată”. Kierkegaard, filosoful danez, credea că dacă Iisus ar reveni pe lume, i-ar biciui nu pe sacerdoţi, ci pe ziarişti.

„Faptul că cineva este ziarist poate fi dovada unei oarecari lipse de caracter”, spunea cu maliţie Lyndon Baines Johnson, preşedinte al SUA în anii ’60. H.R. Knickerbocker, la rându-i, foloseşte umorul, ironia şi sarcasmul pentru a sublinia că diferenţa specifică dintre ziarişti şi restul lumii e de natură patologică: „ori de câte ori găsiţi sute şi mii de oameni sănătoşi la minte care încearcă să iasă de undeva, în timp ce câţiva nebuni încearcă să intre, este sigur că aceştia din urmă sunt reporteri”, adică oameni de presă. Măgulitor, nu-i aşa? 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)