Cât costă un vot în favoarea lui Ponta (II)

Însă dincolo de trăsăturile de caracter ale personajului în discuţie mult mai grave sunt consecinţele potenţiale ale ajungerii sale la Cotroceni. În momentul de faţă PSD controlează deja, în afara guvernului, o mare parte a administraţiei locale. Sunt judeţe întregi, precum Giurgiu, Teleormam, Vrancea sau Olt, în care practic nu mai există opoziţie. Iar în Parlament dominaţia PSD şi a aliaţilor săi se va apropia din nou de ponderea din momentul existenţei USL după ce, în mod previzibil, partidul satelit condus de Tăriceanu va atrage o parte importantă din reprezentanţii PNL dornici să-şi recapete cât mai repede vechile privilegii. După plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni serviciile secrete vor trece definitv şi ele, dacă nu au făcut-o deja, în barca actualei puterii. Şi e greu de presupus că un partid obsedat de control, care a dorit să-şi adjudece totul, de la conducerea Federaţiei Române de Fotbal până la aceea a Academiei Române (unde prin manevre de culise PSD şi-a impus "omul" în dauna academicianului ieşean Viorel Barbu), va lăsa Justiţia la voia întâmplării. Vom ajunge astfel în situaţia în care statul român, cu toate componentele sale de la nivel central şi local, va fi controlat de la A la Z de un singur grup politic. Toate resursele financiare şi de putere se vor afla în aceleaşi mâini. Şi ce mâini: Sebastian Ghiţă, Olguţa Vasilescu, Dan Şova, Liviu Dragnea, Şerban Nicolae, Marian Oprişan etc.!

În plus, ca un bonus, mass media independente sunt pe cale de dispariţie. Din raţiuni financiare nu vor putea supravieţui decât cele arondate puterii precum canalele de ştiri Antena 3 şi România TV. B1 TV a schimbat deja pe jumătate tabăra, iar din cauza situaţiei juridice complicate Realitatea TV va capitula în scurt timp. La fel ca în Rusia, deşi vor mai exista ici şi colo mici insule independente, regimul va controla ferm toate canalele de comunicare influente din spaţiul public. Iar când ai asta la îndemână nimic nu te împiedică să faci din alb negru şi din negru alb sau să-ţi măcelăreşti mediatic adversarii aşa cum am văzut că se întâmplă de câţiva ani încoace.

Sigur, unii vor spune că dramatizăm lucrurile peste măsură. Nu am avut asta şi în perioada guvernării Năstase? Şi, iată, că până la urmă PSD a pierdut puterea în 2004. Această evaluare ignoră însă trei elemente esenţiale care fac diferenţa. Primul: actuala putere a văzut ce consecinţe dezastruoase poate avea pierderea controlului asupra Justiţiei. Multe s-au schimbat faţă de situaţia în care Rodica Stănoiu, ministrul Justiţiei de atunci, întreba în şedinţele de partid dacă să dea drumul sau nu la dosare. Cu atâţia membri marcanţi în puşcărie sau angrenaţi în anchete penale de amploare, actuala putere nu va risca în nici un caz să lase să se perpetueze situaţia actuală indiferent de ce angajamente publice îşi va fi asumat Victor Ponta în campanie. În al doilea rând, nu mai există levierele externe de intervenţie din acea perioadă în care România se afla doar în faza de preaderare la Uniunea Europeană, iar poziţiile exprimate de comisarul pentru extindere, Gunter Verheugen, la Bruxelles sau în ţară de Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei UE la Bucureşti, cântăreau foarte greu. Datorită imensului suport popular pentru integrarea în UE, guvernul Năstase nu-şi putea permite, în ciuda imensei sale puteri, să fie făcut responsabil de o eventuală amânare a momentului aderării. Ceea ce nu mai e cazul astăzi. Sigur că Bruxelles-ul continuă să intervină şi acum, aşa cum s-a întâmplat şi în vara anului 2012, dar România e deja stat membru aşa că opţiunile la îndemână sunt relativ limitate.

În fine, al treilea motiv e contextul extern complet schimbat. Când Putin apără Pactul Ribbentrop – Molotov, el solicită de fapt acceptarea principiului legitimităţii delimitării unui spaţiu de influenţă în care Moscova să dicteze regulile. Şi aici nu intră doar Ucraina sau Republica Moldova, entităţi care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică, ci şi ţările din Balcani. Kremlinul are deja o relaţie tradiţională privilegiată cu Serbia, beneficiază de o influenţă considerabilă în Bulgaria nu doar la nivel politic, ci şi prin serviciile secrete şi grupurile de crimă organizată, şi îşi adânceşte relaţiile de colaborare cu Ungaria. Chiar şi dincolo de Balcani, Cehia şi Slovacia întreţin relaţii cordiale cu Rusia în ciuda sancţiunilor economice impuse la Bruxelles. Doar România rămâne în afara acestui tablou general.

Să ne reamintim că în 2006, cu prilejul unei reuniuni UE – Rusia desfăşurate la Helsinki, Vladimir Putin acuza deschis Bruxelles-ul că nu s-a consultat cu Rusia atunci când a decis să decidă aderarea României şi Bulgariei la Uniune. La acea vreme oficialii de la Bruxelles descriau declaraţia sa drept un sindrom întârziat al războiului rece. Iată că acum ne aflăm, de facto, destul de aproape de situaţia unui nou război rece. Şi e clar că agenda strategică a Kremlinului în regiune nu s-a schimbat. Din contra, Moscova a pus comunitatea internaţională în faţa unui fapt împlinit, anexarea Crimeei, şi contestă deschis, în tandem cu China, nu doar staus quo-ul aranjamentului de securitate din ultimii 25 de ani din Europa, ci şi actuala ordine mondială. Suntem, aşadar, într-o situaţie de mare instabilitate exact într-una din regiunile în dispută în relaţia Est – Vest.

Sigur, în acest moment unii ar putea imediat replica că suntem membri NATO şi că avem un partenariat strategic cu Statele Unite. Aşa că de ce ar trebui să fim îngrijoraţi? Ce nenorocire ar putea aduce cu sine venirea lui Victor Ponta la Cotroceni? Ei bine, aici intră în joc factorii interni. Derapajele democratice din ţară ale d-lui Ponta şi ale partidului său au provocat reacţii imediate la Washington şi Bruxelles. Până acum puterea a dat de fiecare dată, de voie de nevoie, înapoi. Dar asta nu i-a făcut deloc plăcere. Mai ales atunci când se uită la Ungaria şi vede cum Viktor Orban sfidează pe faţă Occidentul extinzând spectaculos relaţiile de colaborare cu Rusia şi cu China. La asta visează şi actuala putere. La fluxuri financiare alternative, de la Moscova sau Beijing, în diferite forme, fără toate aceste neplăcute condiţionări venite din partea Occidentului privind respectarea statului de drept sau a independenţei justiţiei. Pentru Victor Ponta şi camarazii săi e binenţeles mult mai plăcut să ţi se spună că eşti "tigrul Europei" (expresia aparţine premierului chinez Li Keqiang) decât să ţi se scoată ochii cu Raportul MCV pe Justiţie, să-ţi dea Barrosso o listă de sarcini sau să-ţi atragă atenţia Joe Biden la Washington că trebuie să ai grijă la respectarea principiilor statului de drept.

Până la urmă problema nu e neapărat aceea dacă ne plac mai mult americanii decât ruşii sau chinezii, ci ce tip de societate vine la pachet cu fiecare opţiune în parte. Cum arată cea occidentală ştim. Cum arată cea din Rusia iar ştim. China este mai departe, dar am văzut deja ce se întâmplă în Hong Kong unde au fost declanşate ample manifestaţii de stradă împotriva tipului de "alegeri libere chinezeşti" (oamenii pot alege pe cine vor cu observaţia că lista de candidaţi este livrată de Partidul Comunist Chinez). Istoria ne învaţă că un astfel de regim autoritar, odată instalat, e greu de dat jos. Reprimarea mass media independente şi tot felul de măsuri populiste îi pot asigura controlul pe termen lung. Pentru a căuta exemple nu trebuie să ne întoarcem neapărat mult înapoi în timp, în perioada instaurării regimurilor comuniste la finalul celui de-al doilea război mondial. E suficient să ne uităm la ce se întâmplă în Venezuela, în Ecuador sau chiar, peste gard, în Ungaria vecină. Un proverb indian spune cam aşa: "cine se suie pe un tigru nu se dă jos prea uşor". De asta ar trebui să ţinem cont atunci când vom merge la vot duminica aceasta.