Cazul Cloşca

Pentru mine unul cazul e de-a dreptul fascinant.

Deci se ia o găină oarecare, ouătoare. Se pune în preajma unui cuibar cu mai multe ouă şi se aşteaptă. Poate că mai sunt şi alte practici, dar să spunem că simplific totul, de dragul demonstraţiei. Găina se uită la ouă, se uită la lumea din jur, la celelalte găini, la cucoş, la raţe, la curtea plină de mişcare şi deodată, într-o zi, din senin, se hotărăşte să devină cloşcă. Pur şi simplu. Ce este uimitor e că se transformă într-o cu totul altă „persoană”. Din „curva” ogrăzii, călcată de cucoş de zece ori pe zi, egoistă, că numai ea voia să mănânce toate râmele găsite, mâncarea aruncată de gospodină sau grăunţele rămase, ajunge să fie o Maica Tereza a gospodăriei, de un altruism deşănţat, ruşinos, penibil. Este în stare să stea pe ouă nonstop, fără să mănânce sau să bea apă zile întregi. Femeile de la ţarăştiu foarte bine asta şi îşi fac treabă luându-le cu forţa de pe ouă, de pe datoria care a devenit obsesie, religie absolută, şi le dau de mâncare, apă, le fac să se mişte câteva minute ca să nu slăbească prea tare. Vinovată parcă, cloşca trage tot timpul înapoi spre cuibar unde ştie că mai e treabă de făcut, că nu e terminat ciclul, că mai are de muncit ceva.

Şi tot aşa până în preajma zilei a 21-a când încep să iasă puii. Atunci comportamentul ei se diversifică, şi nu doar acesta, ci întreaga atitudine în faţa ogrăzii, a spaţiului care cândva, nu mai târziu de 21 de zile în urmă, era liber de orice responsabilitate. Din puicuţa aceea frumoasă, cu un penaj superb, ţanţoşă, obraznică, greluţă, numai bună de supică ajunge o găină umflată tot timpul în pene, cu o atitudine arţăgoasă, cu mişcări lente de vrăjitoare, exagerat de grijulie, în permanenţă stresată şi stresantă, cu un cotcodăcit ridicol şi continuu de babă senilă. Pare mai mare, mai ameninţătoare, dar în realitate e la jumătatea greutăţii de dinainte de „orbire”. Singura ei preocupare e să protejeze micile gheme de puf, pe fiecare în parte, să le găsească mâncare şi să le asigure căldura aripilor ei. Punând laolaltă imaginea puicuţei de care pomeneam cu cea a cloştii cu o grămadă de pui sub ea, pare o glumă proastă, ceva ireal, crezi cu siguranţă că e vorba despre două personaje total diferite.

Există o întreagă tevatură şi grijă pentru posesorii de găini de curte ca nu cumva să scape să cadă vreo găină cloşcă atunci când nu trebuie. E atâta muncă să opreşti orătania din a deveni mamă, încât îţi vine să o tai. Trebuie să o urmăreşti unde îşi face cuibarul, să o zburătăceşti de acolo, să îi strici cuibul, să o baţi, să o legi în mijlocul curţii să nu fugă, să nu se ascundă. Că dacă o scapi, n-o mai găseşti, îşi caută cel mai ferit loc unde să şadă pe ouă (de parcă asta ar fi activitatea cea mai dorită din lume, cea mai cool…) să îşi ducă la bun sfârşit acel plan ce i-a fost indus prin cine ştie ce cale „psihotică” de cineva. E un fel de mesaj-misiune, indus printr-un soi de NLP, o programare ancestrală imprimată ca prin hipnoză cine ştie când şi de către cine, una de neoprit, precum a soldatului aceluia din filme care trebuie neapărat să ucidă o anumită persoană, altfel nu are linişte. O baţi, o smotoceşti, o izgoneşti, nimic, până nu-i trece damblaua nu se lasă. Şi nici tăiatul nu e o soluţie pentru că se zice că nu e bună de mâncat carnea de cloşca şi cred că e adevărat. Cu alte cuvinte situaţia e cum nu se poate mai oablă.

Interesant, de asemenea, de urmărit este comportamentul celorlalte găini faţă de ea în timpul „hipnozei”, a „crizei” maternale. Cocoşul pare jenat în prejma ei, iar fostele colege de bârfă şi preacurvie, fug de ea cu frică reală să nu le ciupească cu violenţă pentru simplul fapt că stau în preajma puilor ei sau că încearcă să le fure mâncarea. E de o răutate rară. E în stare să sară la bătaie cu oricine îi ameninţă progeniturile. Se sacrifică, pe bune, fără menajamente. Eu ştiu bine asta pentru că eram unul dintre cei cărora le plăcea să se „joace” cu ele, scopul fiind prinderea lor de gât, imobilizarea şi smotocirea amicală. Trebuie să mărturisesc că uneori erau mai abile în luptă şi mai periculoase chiar decât cucoşul sau gâştele. Atacau în stil kamikaze aruncându-se cu totul în tine, cu intenţia clară nu doar de a te speria, ci de a te căsăpi.

Şi, ca să te bulverseze de tot, la final apare o altă surpriză: după ce puii cresc şi încep să se descurce singuri cu de toate, tot deodată, peste noapte, cloşca se leapădă de „şorţ” şi îşi reia rolul de dinainte, scuturându-se brusc de responsabilitate, trezindu-se parcă după un somn adânc: îşi dezumflă penele, îşi reia cotcodăcitul obişnuit, mersul şi atitudinea fireşti şi se pune din nou pe îngrăşat şi alte alea, cu acelaşi egoism regăsit.

După ce îi vezi toate fazele te scarpini în cap ca omu’ şi cu o figură tâmpă îţi pui întrebarea: cum de s-a putut întâmpla aşa ceva cu o găină „normală” la cap? Nu se poate să nu îţi treacă mai apoi prin minte şi ideea că tot acest tam-tam e o caracteristică general feminină, una care se manifestă la majoritatea femelelor din lume. Nu te poţi abţine să nu extrapolezi puţin, doar puţin ca să nu jigneşti, şi să nu observi unele asemănări de-a dreptul izbitoare între colegele din diferitele specii în ale maternităţii. Am întâlnit atâtea cazuri în care fete dulci, deştepte, independente, bune, bune de tot deveneau „cloşti” indiferente încât înclin să cred că e vorba cu siguranţă de un plan acolo împotriva noastră, a masculilor, unul foarte bine pus la punct de un maestru al intrigilor cu mult umor, altfel nu se poate.