Caută 
4 MIN
\N
Indiferent de prestaţia viitoare a echipei Răzvan Burleanu la conducerea FRF, schimbarea în fotbalul românesc de la 5 martie 2014 este un fenomen ireversibil.
O transpunere în arena politică a situaţiei fotbalului nostru ne trimite la schimbarea politică din 1996, când Ion Iliescu şi echipa sa au căzut de la putere în favoarea unei alte echipe conduse de Emil Constantinescu. Aproape nici nu contează în această paralelă că, atunci, guvernarea CDR a dezamăgit profund. Dorinţa de schimbare a fost uriaşă, aşteptările gigantice şi acestea au fost elementele fundamentale ale deziluziilor. La fel şi pe tărâmul fotbalului. În 2014 lumea fotbalului s-a săturat, pur şi simplu, de Mircea Sandu, de Mitică Dragomir, de Bela („Bebiţă”) Kassai şi de toată această mafie care a nenorocit fotbalul românesc în ultimii ani. S-a întâmplat ca la momentul acesta să apară tânărul Burleanu, un diplomat în management, care a dovedit un curaj nemaipomenit intrând în jungla pestriţă a fotbalului, cu atât mai mult cu cât lumea minifotbalului nu este o minijunglă. Din păcate, curajul nu este suficient, mai trebuie şi experienţă şi chiar experienţa nu este de preferat corectitudinii.
Menţinând paralela cu anul politic 1996, atunci echipa CDR şi-a început mandatul cu o serie de stângăcii care au dovedit o necunoaştere vizibilă a stării de fapt. Nici Răzvan Burleanu n-a reprezentat culmea diplomaţiei la început de mandat. Reacţia euforică la adresa lui Kassai imediat după victoria în alegeri, preferinţa manifestată ca Reghecampf să fie viitorul selecţioner al naţionalei, răspunsul adresat la atacul lui Gică Hagi (chiar dacă este doar un răspuns, Burleanu ar fi trebuit să-şi dea seama că numele lui Hagi provoacă un profund impact emoţional) şi alte mici chiţibuşuri similare dovedesc nu numai tinereţea şi lipsa de experienţă a noului preşedinte, ci şi faptul că acesta n-a realizat încă în ce junglă s-a băgat. Într-o „terra incognita” nu trebuie să intri cu şenilele, ci în papuci de casă, cel puţin până când ştii cu exactitate cu cine lucrezi şi, mai ales, contra cui lupţi. Contestaţia depusă de AJF Giurgiu, cu privire la invalidarea alegerilor prezidenţiale, amintind de echipa Sportul Studenţesc din anii ’70 când Viorel Leşeanu centra de pe partea dreaptă pe capul lui Mircea Sandu, a fost un prim şut în fund primit de Burleanu, semn al unui pas înainte.
În acelaşi timp, Răzvan Burleanu şi echipa sa au de luptat cu oamenii credincioşi vechilor structuri, care, din varii motive, au rămas în organigrama încă nedefinitivată a Federaţiei. Mulţi dintre ei sunt, desigur, oportunişti, se dau după bătaia vântului, alţii însă nu se resemnează cu situaţia de fapt şi pun beţe în roate. Iar bâjbâielile inerente ale unui prezident debutant, devin subit „încălcări de regulamente”, dacă nu chiar „fapte penale” în viziunea acestor neîmpăcaţi cu soarta.
Recent, Departamentul de Competiţii al FRF a fost pe punctul de a face varză murată din sistemul de programare al play-off-ului (play-out-ului) ligilor inferioare. Compus din oameni încă tributari vechii structuri, acest departament şi-a dovedit „competenţa” prin enormitatea unei explicaţii: cică au fost erori la tabela Berger, folosită de foarte multă vreme în programarea tuturor competiţiilor sportive din întreaga lume. Este ca şi cum ai cere modificarea regulamentului jocului de fotbal, pe motiv că mulţi jucători nu ştiu când se află în poziţie de ofsaid. Până la urmă, prostia a fost corectată la timp, pentru faptul că toate echipele fruntaşe au protestat vehement. Nu ştim dacă Răzvan Burleanu a intervenit personal în această contra-decizie, dar n-ar fi exclus, pentru că el ştie că un preşedinte răspunde pentru toate greşelile care se fac în subordinea sa. Nu ştim şi nu credem că aceasta a fost o manevră din interior pentru compromiterea lui Burleanu, dar noul preşedinte trebuie să se aştepte la multe şicane de acest gen.
În fine, nici măcar nu ştim dacă, la finele mandatului Burleanu, se va putea vorbi de un succes palpabil. Şi pentru că tot am început cu schimbarea politică din 1996, îi dorim lui Burleanu să nu ajungă să repete cele câteva vorbe ale lui Emil Constantinescu, atunci când a abandonat lupta: „M-au învins!”. Cel puţin pentru că, indiferent de succesul sau eşecul noii echipe, epoca Mircea Sandu, cu toate realizările sale, n-are cum să se mai întoarcă.
