Caută 
5 MIN
Cultura aceasta este contraproductivă în primul rând pentru că toţi au, ierarhic, aceeaşi tendinţă să angajeze pe cineva cunoscut indiferent dacă este competent sau nu
Banca Naţională a României este în această perioadă în centrul unui scandal monstru. Unul dintre membrii Consiliului de Administraţie, respectiv Bogdan Olteanu, este suspectat de către Direcţia Naţională Anticorupţie că ar fi primit două milioane de euro de la condamnatul penal Sorin Ovidiu Vântu, ca să intermedieze numirea unui apropiat în poziţia de guvernator al Deltei Dunării şi pentru nevoile Partidului Naţional Liberal, în campania din 2008. Faptele nu ar fi fost comise în perioda în care Olteanu era membru în CA al BNR, ci în timpul în care el era membru al PNL şi preşedinte al Camerei Deputaţilor. Cu toate acestea, după câteva zile de bâlbe şi reacţii anemice din partea oficialilor BNR, el a ales să demisioneze din poziţia de viceguvernator al băncii centrale. Datorită decesului reginei Ana şi a pierderii titlului de doctor în ştiinţe juridice de către fostul premier Victor Ponta scandalul stârnit de urmărirea penală a lui Olteanu a intrat într-un con de umbră. Instituţiile media care s-au ocupat de el au ales căi directe de a aborda situaţia: a luat sau nu a luat mită, denunţul este unul veridic sau nu, se urmăreşte lovirea altor persoane şi câte şi mai câte scenarii. Ce s-a vorbit mai puţin sau aproape deloc a fost despre competenţa managerială sau strict profesională a lui Olteanu de a ocupa o funcţie cu aşa de mare încărcătură. Nimeni s-au aproape nimeni nu a dus o campanie în care să arate că neica nimeni, Bogdan Olteanu, pentru lumea bancară şi financiară nu avea ce să caute la vârful BNR. Indirect, discuţia se poate întinde mult şi asupra celorlalţi membri ai băncii centrale sau asupra înalţilor funcţionari, care până la urmă sunt numiţi, promovaţi strict după aceleaşi criterii, care aduc mai mult aminte de Fanar decât de o societate civilizată, bazată pe competiţie corectă între membrii săi.
Ca să disecăm mai bine cazul trebuie să vedem cine este de fapt Olteanu, ce “meserie” ştie şi pentru ce este el calificat. El a absolvit Facultatea de Drept din Cadrul Universităţii Bucureşti în 1997. Ulterior, în 2001, a obţinut o diplomă MBA după absolvirea cursurilor organizate de către Institutul Bancar Român împreună cu City Universităţi şi în 2004 a luat titlul de doctor în ştiinţe juridice la Universitatea “Al.I. Cuza”. De aici, vedem că studiile sale teoretice sunt destul de limitate pe tărâmul economiei pure, a macroeconomiei, a modului de formare a dobânzilor în piaţă, a legăturii dintre şomaj şi inflaţie, a mecanismelor pieţei libere, a hazardului moral sau a crizelor economice.
Cunoşţinţele practice sunt la fel de limitate. După absolvirea cursurilor a lucrat o perioadă scurtă ca şi consilier în cadrul Ministerului Economiei şi Industriei, când în fruntea acestuia se afla Călin Popescu Tăriceanu, naşul său de cununie. Apoi, a activat ca avocat, cu rezultate nu prea strălucite, cu victorii neştiute în instanţă, până în 2004 când a fost ales deputat. De fapt, putem spune fără să greşim că de aici încolo a debutat adevărată carieră a lui Olteanu. I s-au deschis porţile la palat, a primit un rol care i-a venit ca o mănuşă, care l-a propulsat ulterior în poziţia de membru în CA al BNR în 2009 şi apoi în cea de viceguvernator al băncii centrale. Spun apropiaţii că se visa inclusiv guvernator.
După cum observăm, după ce analizăm traseul în carieră al avocatului Olteanu, că până la urma asta este, nu îl recomandă nimic pentru înalta poziţie de la BNR. Singura lui calitate prin care a reuşit să atingă această funcţie, să se plimbe tâmp pe holurile superbelor clădiri ale BNR şi să se odihnească în scaunele tapiţate cu piele scumpă ale băncii centrale a fost aceea de sforar şef. Asta este singurul atu care i se poate atribui. În rest de numele său nu se leagă nimic, doar discuţii sterile şi discursuri de spirit inspirate de la alţii, contribuţia sa pe teritoriul bancar fiind egală cu minus infinit.
Şi în ţările dezvoltate, în lumea occidentală în general, posturile înalte/demnităţile se atribuie după un algoritm politic. Şi acolo contează să fii prieten cu cine trebuie. Este important să îi ai aproape pe colegii din şcoală. Şi acolo este corupţie. Nu sunt sfinţi. Totuşi, cultura lor nu permite chiar oricui să acceadă în posturi aşa de înalte, este nevoie pe lângă reţeaua de amici şi de cunoştinţe teoretice şi practice manageriale şi profesionale. Din păcate, la noi, de la cele mai mici funcţii din ultimele cătune ale ţării şi până la cele mai înalte demnităţi guvernamentale din capitală, posturile sunt ocupate după acelaşi criterii ca şi Bogdan Olteanu. Contează mai mult să fi prieten cu cine trebuie, să ai calităţi de sforar, decât ceea ce ştii concret să faci. Cultura aceasta este contraproductivă, în primul rând, pentru că toţi au, ierarhic, aceeaşi tendinţă să angajeze pe cineva cunoscut indiferent dacă este competent sau nu. Rezultatele ei se văd până la urmă în mărimea PIB/locuitor, în reţeau de autostrăzi, în sistemul de învăţământ şi sănătate. Şi la noi, la oricare indicator te-ai uita, suntem penultimii în Europa, în coadă la distanţă foarte mică fiind doar bulgarii.
