De la ţopăieli la ţoape?

Anume, recomandarea-cadru făcută noului guvern şi diriguitorilor acestuia a fost una concludentă: „În numele românilor, vă rog să terminaţi cu această ţopăială fiscal-bugetară!”. Pe fondul trimiterii la schimbări în ceea ce priveşte măsurile economice din noul program de guvernare, dar nu numai în privinţa acestora, toate cu posibile grave şi multiple repercusiuni, dinamica termenului poate părea, la primul impact, derutantă.

► Cine şi când ţopăie? Copiii, prin casă, iepuraşii, cei reali sau cei din filmele de desene animate. Şi, din aceeaşi zonă, „maimuţelele”, ori, dintr-o ghicitoare, vrabia („Lacomă, gălăgioasă, ţopăie pe lângă casă”). Şi, pentru aprecierea nivelului, mai aflăm, după documentare despre creşterea copilului, că acţiunea îl caracterizează pe copil la vârsta de cinci ani, iar în postări de pe internet ţopăiala este prezentată, în ceea ce-i priveşte pe maturi, ca un comportament oricum derizoriu, reflectând eventuale momente de euforie: „R. a început să ţopăie prin casă de bucurie, cu testul de sarcină în mână…” (/spynews.ro/). Un pic altceva, la o altă… vedetă, J.J. „ţopăie pentru tonifiere” (modelul internaţional este „Kangoo Jumps”; /vorbestelumea.protv.ro/).

► Imagine complementară. Nicio satisfacţie nici dinspre fondul cultural al limbii. În Dicţionarul Academiei, pentru ţopăială „acţiunea de a ţopăi, săritură repetată şi greoaie” (!), abia avem o atestare din Vlahuţă, iar, pentru dubletul cu variaţie de sufix, ţopăitură (acelaşi sens), atestarea este din N. Gane. Dacă ar mai fi fost ceva de soi, sigur nu le-ar fi scăpat redactorilor! Aşadar, nici din această direcţie, nimic demn să… cadreze cu treburile şi trăirile unui Executiv. Şi totul pornind de la faptul că la baza acestor cuvinte se află interjecţia ţop, ca formaţie onomatopeică ce sugerează fie o săritură (de tipul „Toată ziua ţop şi hop, Sara nu-i ce da la porc” – Zanne), fie o cădere, fie surpriza la sosirea cuiva: „Un pârlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei, şi ţop şi el…” (Delavrancea, Luceafărul). Oricum, nimic întemeiat, nimic „serios”.

► Legături suspecte. Şi atunci, de unde ţopăiala din enunţul, dispreţuitor (calificare de pe internet: „vorbe grele, apăsat rostite, încruntări”), al preşedintelui, la adresa ansamblului unor investiţi? Dacă, iniţial, termenul i-o fi aparţinut, totuşi, vreunui consilier cu simţul limbii, lui Iohannis se poate să-i fi convenit şi din perspectiva unui ardelenism cu origine nemţească, ba chiar săsească. Într-o zonă din sud-vestul Transilvaniei, ţop (şi ţoapă) este numele dat locuitorilor din munte, după un vechi obicei al acestora, de a purta părul: împletit, ca un „moţ”, respectiv legat cu o panglică, drept semn distinctiv al apartenenţei la ceea ce am putea numi un „clan”. Or, acest denominativ se trage din săsescul tsop (germ. Zopf). O astfel de individualizare nu a rămas fără urmări din partea vecinilor (evaluarea interetnică ne fiind exclusă!): familiar, ţop (la fel ca, la alt nivel, şi cioban ori mocan şi chiar ţăran) a ajuns să însemne „persoană cu purtări grosolane, ţopârlan, ţopan”. Femininul, agravant, cunoaşte o întrebuinţare extinsă, fără limite teritoriale; vezi, de exemplu, „Un băiat zdravăn, şi simplu, o ţoapă sportivă, un fante sărăntoc”, la I. Vinea, Lunatecii. Sau: „Mîrlanul academic şi ţoapa universitară” (/dilemaveche.ro/).

► Din aceeaşi făină. Oare, în subsidiar, chiar atâta desconsiderare să-i fi inspirat preşedintelui, mai mult decât unii nominalizaţi, mânuitorii politici ai guvernului? Pe acelaşi eveniment, în discursul public au circulaţie termeni consonanţi abia cizelaţi dinspre tehnic: „Miniştri rataţi, însă reşapaţi” (/hotnews.ro/), „Guvern reşapat şi plin de figuri controversate” (/digi24.ro/) etc. Dar şi „o ruşine”, opinie tranşantă a preşedintelui unui partid de opoziţie (/antena3.ro/). Iar descurcăreala privind demiterea fostului prim-ministru şi reinstalarea în guvern a foştilor miniştri, reducerile de impozite promise şi ideea cu taxa „de solidaritate”, dar, mai ales, aiureala de-a dreptul puerilă a ministrului de la Finanţe, care a prezentat cu amănunte tehnice desfiinţarea – naţionalizarea pensiilor dintr-un sistem, pentru ca, după ce, cu învăluială, a fost pus la punct de şefi, să facă declaraţii contrare, sunt infim taxate prin termenul popular, măcar aparent blajin, de ţopăială. Fie el neaoş autohton, fie de interferare cu vreun mental de sonoritate săsească. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi