Despre alcool

Între mine şi alcool a existat dintotdeauna, aşa-zicând, o „nepotrivire de caracter”. Abia în urmă cu trei ani însă, mi-am luat inima în dinţi şi eu – CLC – „am introdus acţiune de divorţ”. Definitiv şi irevocabil. Adică, din acel moment, nu m-am mai atins practic, nici măcar cu buzele, de vreo licoare etilică. Spre surprinderea mea, a fost cea mai uşoară despărţire cu care m-a confruntat existenţa. Am bănuiala că, până şi la pierderea suzetei, am suferit mult mai mult. Dar ce vorbesc eu aici? Separarea de suzetă reprezintă – judecând după experienţa avută cu fiul meu la vremea respectivă – o traumă majoră. Renunţarea completă la consumul de alcool a constituit pentru mine exact opusul, semănând mai degrabă cu o eliberare. Ştiu ce gândiţi acum. Bietul alcoolic! A băut cisterne de ţuică la viaţa lui, iar actualmente, săracul, vede în sfârşit luminiţa de la capătul tunelului. Iese carevasăzică din iadul etanolic. Ei bine, vă înşelaţi! Am menţionat deja „nepotrivirea de caracter” dintre mine şi alcool. Departe de a fi vorbă în vânt. Nu mi-a plăcut niciodată să beau (ca să fiu sincer, două beri sau două pahare de vin sunt suficiente pentru a-mi produce migrene!) şi, ca atare, am băut mereu puţin (dacă vreodată, din neatenţie, am depăşit „limita” amintită mai sus, am plătit scump, simţindu-mă ulterior, invariabil, rău şi regretând enorm „luxul” celei de-a treia beri/ celui de-al treilea pahar de vin). Acest amănunt mă aduce, iată, la fondul discuţiei de astăzi. De ce am băut totuşi, fie şi nesemnificativ, dacă actul în sine mi-a displăcut, şi de ce văd, atât de tardiv până la urmă (am aproape cincizeci de ani), renunţarea la un lucru neatractiv pentru mine (absolut firească: suntem, nu-i aşa, stăpânii propriilor noastre decizii!) ca pe o „eliberare”, ca pe o ieşire din „marasm” aşadar, un „marasm” în interiorul căruia nu m-a obligat, ultimativ, nimeni „să intru”?

Întrebare legitimă, poate, undeva în imaterialitatea abstracţiunilor filozofice, nu însă – ca să citez o faimoasă sintagmă a lui Ion Iliescu – şi în „meandrele concretului” românesc. La noi, în mentalul mioritic, absenţa consumului de alcool din biografia unui bărbat se numeşte „abstinenţă” (echivalent al unui efort masochist deci!) şi ascunde secrete înfiorătoare: omul în cauză este fie extrem de bolnav, stârnind compasiunea, fie habotnic religios, atrăgând oprobriul public, fie alcoolic aflat în recuperare medicală, generând dezgust, fie un tip suspect, eventual terorist (că tot sunt la modă!), producând teamă. Oricare ar fi adevărul, un asemenea ins trebuie evitat, stigmatizat, împins către periferia societăţii. Citeam deunăzi, în „biblia” postmodernităţii, pe Facebook mai precis, că o fătucă celebră (în cultura on-line a prezentului autohton!) ar fi declarat că nu are încredere în două tipuri de indivizi: cei care nu beau şi, parol, cei care nu beau. Perfect adevărat! Ăştia sunt pericolul public numărul unu în România! Sursa tuturor derapajelor societăţii noastre multilateral dezvoltate. Prin urmare, acesta devine şi răspunsul la interogaţia de mai sus: de frică. De frica excluderii, a marginalizării, a respingerii, a neîncrederii nu am îndrăznit să renunţ total, (mult) mai devreme, la o „activitate”, în speţă la „băut” (fie el, repet, şi mai curând mimat decât genuin!), care nu-mi oferea nici un beneficiu şi, desigur, nici o plăcere. Recunosc faptul că, nici măcar în cei trei ani de pretinsă libertate în raport cu băştinaşele convenţii, nu am avut curajul să-mi asum adevărul până la capăt. Participant, vrând-nevrând, la diverse sindrofii (academice şi nu numai!), m-am văzut nevoit „să joc” diverse dramolete: ba că sunt cu maşina, ba că fac nu ştiu ce tratament, ba că mai am o petrecere (feroce) imediat după, ba că mă grăbesc la o chestie serioasă etc.

Uneori, am tăcut pur şi simplu, am acceptat turnarea sistematică a lichidelor dinaintea mea, am ciocnit, voios, cu convivii şi apoi am tot ascuns paharele, precum dosea Mr. Bean biftecul tartar într-o scenetă celebră. La final, e drept, câte un amic mă mai întreba mirat: „C-cccum s-ssse f-fface, C-cccodrine, c-ccă t-tttu e-eeeşti a-aaaşa d-ddde f-fffresh?” Tulburat, simulam şi eu rapid bîlbîiala (însoţită de mersul nesigur) pentru a evita „o expunere” periculoasă. Da, în mod straniu, mi-a fost jenă să admit, deschis, un lucru foarte simplu: n-am chef să beau alcool şi pace, nu-mi place „pileala” şi basta. Complexul mentalitar („cultural”, cum ar veni) s-a dovedit mai puternic decât conştiinţa libertăţii mele personale. Detaliu care confirmă o mai veche supoziţie proprie: oricât de liberală ar putea deveni o societate la un moment dat, juridic vorbind, niciodată cetăţeanul ei nu va reuşi să prevaleze identitar. Nu tu trăieşti cultura timpului tău, ci cultura te trăieşte pe tine.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi