Despre geneza şi genealogia clasei politice

Ion Iliescu s-a născut din pulpana protectorilor lui moscoviţi, urmând calea tatălui natural, care trecuse Nistrul într-o noapte, pentru a-şi întâlni destinul şi a reveni în 1944, în furgoanele Armatei Roşii. El este veriga principală din lanţul trofic. Ajuns la putere în condiţiile arhicunoscute ale învălmăşelii din decembrie 1989, Ion Iliescu l-a născut (năşit) pe Adrian Năstase. Pupilul şi-a făcut datoria, întrecându-l pe tătuc, dar, pripit din fire, a sărit prea repede casa, mânat de ambiţii nemăsurate şi scăpate de sub control. Boala lui incurabilă se numeşte arghirofilie, adică, mai pe româneşte, iubire neostoită de arginţi. Tătucul l-a admonestat pentru apucăturile lui, dar nu l-a repudiat niciodată. Acum, la fel ca mulţi alţi români miloşi, îi deplânge soarta (inimă de părinte), convins că-i o victimă a justiţiei lui Băsescu, nicidecum a propriilor apucături fanariote. Grijuliu cu viitorul speciei, Ion Iliescu l-a născut mai apoi pe Mircea Geoană, care s-a aruncat în luptă precum Prâslea, dar mărturisind el minte puţină, tătucul s-a speriat de urmările imprevizibile, l-a declarat "prostănac" şi a promis să-l dezmoştenească. Ambii s-au ţinut de cuvânt: fiul rătăcitor probând în fiecare zi că tatăl a avut dreptate, iar bătrânul, resentimentar din fire, nemaiprimindu-l în bătătură, adică invers decât în celebra parabolă biblică. Sincopa nefericită în deja predictibilul arbore genealogic se numeşte Petre Roman. Sancţionat pentru nesupunere faţă de canonul secret al noii/ vechii puteri, numitul a fost executat fără milă, cu o precizie demnă de istoria dinastiei Romanovilor. Mai nou, se chinuie să-şi facă auzită vocea, deşi e uitat, marginalizat, chiar dacă acceptat mai mult de milă de către liberali. Îl mai ţin în spaţiul public resentimentele faţă de Traian Băsescu.

Deşi trădat de mulţi, inclusiv de protejatul lui, Victor Ponta, atunci când nori negri i s-au adunat deasupra capului, Adrian Năstase n-a uitat lecţia fundamentală că trebuie să-ţi asiguri viitorul prin urmaşi zămisliţi după chipul şi asemănarea ta. Aşa s-a născut Victor Ponta, în temeiul unei atente selecţii, din acelaşi trunchi genealogic. Năzdrăvanul a înţeles degrabă că nu merită să te încurci în nimicuri – gen muncă onestă, ca să obţii titlu de doctor (dottore, într-o anumită lectură) – ci să arzi etapele, crescând într-un an cât alţii în şapte, ca în basmele clasice. "Micul Titulescu", aşa cum l-a botezat maestrul-tătuc, s-a aruncat vitejeşte în politică, înarmat cu ceea ce-ţi trebuie ca să ajungi departe: tupeu, aroganţă, mitomanie şi alte frumoase însuşiri de caracter, moştenite din părinţi. Deşi la capitolul inteligenţă putem constata diluarea ei, de la o generaţie la alta, faptul nu e de natură să-l împiedice în ascensiunea politică. Partidul veghează şi protejează, în vreme ce tatăl-socru binecuvântează, fie chiar şi cu urma palidă de har ce i-a mai rămas după răspopire.

Acest scenariu cu privire la transmiterea ştafetei în partidul de guvernământ din zilele noastre mi-a fost sugerat de un fost student, azi inginer proiectant într-o prestigioasă firmă americană. Lucrează numai acolo peste 30 de ingineri români, care fac cinste ţării. Biografiile lor au ceva în comun, mi-a mărturisit îndurerat: toţi au părăsit România din cauza lui Iliescu şi compania. La momentul despărţirii de ţară toţi îşi pierduseră nădejdea că aceasta s-ar mai putea schimba în bine. Se întâlnesc adesea, îşi împărtăşesc impresiile după vizitele în ţară şi ajung cu fatalitate la aceeaşi concluzie: în ţara lui Iliescu şi a urmaşilor lui nu mai este loc pentru ei. Este fiul unui distins intelectual, care mi-a fost şi mie profesor, a primit o educaţie aleasă, îşi iubeşte ţara şi e sincer mâhnit că pentru el şi colegii lui, România e doar trecut. Am reflectat la mărturia lui devastator de sinceră şi o relatez la rându-mi pentru cei care mai iau în calcul viitorul României. Cu cine vom întemeia acest viitor, când cei mai buni şi mai determinaţi fii ai săi iau calea pribegiei, nu obligatoriu pentru dolarii în plus, ci din disperare pentru soarta deznădăjduită a ţării, lăsată la cheremul unui grup de şoc, ce s-a înstăpânit peste toate? Cum aş putea să nu dau dreptate acestor tineri, când văd că tot ce are mai vrednic şi mai viu România nu-şi mai leagă speranţele de viitorul ei?

Scriind aceste rânduri, mi-am amintit că Evanghelia după Matei (1;1-17) debutează cu evocarea arborelui genealogic al Mântuitorului. Îngrijorat că unii ar putea asocia cele relatate de mine cu cele sfinte, mă grăbesc să declar, cu toată solemnitatea: orice apropiere ori asemănare este neavenită, periculoasă şi ticăloasă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist