Despre mine

Părerea mea este că filozofia se fandoseşte atunci când repetă, în diverse contexte şi, obligatoriu, cu inflexiuni pedagogic-coercitive, vechiul principiu înscris la intrarea în templul apolinic al Greciei antice (cunoscut drept „Oracolul din Delfi”): „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Se fandoseşte „metafizic”, cu o graţie stilistică şi retorică de mare efect de-a lungul secolelor. Nu neg, evident, faptul că autoexplorarea reprezintă, în mod absolut, un proces îndelungat şi extrem de complicat, probabil niciodată încheiat de facto pe parcursul existenţei noastre pământeşti. Totuşi, conotaţia subtilă, ataşată amintitului dicton de o lungă serie de gânditori, ce începe cu Socrate (prin mijlocirea discipolului său Platon) şi ajunge până în contemporaneitate – că, prin foarte proasta cunoaştere de sine, individul ar fi, automat, şi un foarte prost evaluator al lui însuşi – mă nemulţumeşte profund. Ideea derivată astfel (în subtextul aforismului) nu are pârghiile dezvoltării unei credibilităţi solide, pentru că, să admitem, cu nenumăratele limite ale subiectivităţii, fragilităţii cognitive şi, posibil, hermeneutice, de care aş da dovadă eu (ca persoană generică) într-un proces de autoanaliză, raportul cel mai detaliat, intim, convingător şi, totodată, cuprinzător despre mine nu ar putea fi realizat de altcineva decât de mine însumi.

Sunt două motive pentru asumarea realităţii de mai sus şi pentru impunerea ei drept contrapartidă la „zelul” meditativ-profetic al Pythiei în modernitate. Primul – şi cel mai important – se leagă de apartenenţă. Dincolo de ironiile asupra sindromului schizoidal (care pot fi, eventual, construite de aici!), să acceptăm, măcar în termenii concreteţii noastre biografice (fără implicaţii transcendent-religioase aşadar!), că eu îmi aparţin, în primul rând, mie însumi. Ce îşi cunoaşte omul mai bine decât proprietatea, posesiunea (simbolică sau materială) cu care generează, gradual, raporturi de consubstanţialitate? Pe palierul „apartenenţei”, identitatea mea nu-mi poate apărea ca enigmatică, nu are cum să-mi ofere, din impuls „detectivist”, codificări misterioase. Orice sofism pe marginea unei asemenea teme e, din start, ipocrit. Alteritatea, da, rămâne un cod pentru mine, pe care, la rigoare, am libertatea (de a încerca) să-l descifrez, înţelegând că presupunerile mele despre ea vor fi întotdeauna speculative şi deci relative. În alt plan însă, eul meu, entitatea modelată plenar pe fibrele existenţei personale (prin efectul consubstanţializării), nu poate constitui altceva decât o carte deschisă pentru mine, observabilă, în toate amănuntele sale aparent ambigue, aidoma desenelor precolumbiene, din avion.

Al doilea motiv trimite la problema prezenţei. „Consubstanţialitatea” menţionată reflectă, de fapt, o formă de prizonierat: ne „aparţinem” nouă înşine până în punctul (critic?) al unei „prezenţe” constante, eterne, nu doar în propria-ne viaţă, ci şi în propria noastră personalitate. Urmărind să definească epicul ca pe un efort permanent de autoscopie (efort indus de fatalitate, nu de voinţa personală!), Camil Petrescu spunea foarte frumos: „Eu din mine însumi nu pot ieşi!”. Am dedus, în declaraţia respectivă, la vremea lecturii eseului Noua structură şi opera lui Marcel Proust (de unde am citat), nu neaparat o justificare de ordin estetic, cât o lamentare de natură psihologică. Mărturisirea unei apăsări „carcerale” mai precis, a unei condiţionări ontologice cum ar veni. În afara sinelui, nu există, practic, fiinţare şi, în consecinţă, nu are cum să existe nici literatură, sugerează romancierul. Îmi trăiesc identitatea ca pe un „prizonierat” – superior, desigur, dar tot un „prizonierat” în cele din urmă! -, ca pe o „îngrădire” inexorabilă a posibilităţii mele de mişcare (existenţială, istorică, spirituală etc.). De aceea, îmi extrag toate sensurile lumii înconjurătoare numai din intimitatea „celulei” mele fiinţiale. Singurul lucru pe care-l cunosc cu adevărat este această „celulă”, adică, altfel zis, nu mă cunosc în fond decât pe mine însumi.

Prin urmare, nu m-aş feri să observ că, într-o ordine necosmetizată a aspectelor pasibile de cunoaşterea umană, propriul sine ocupă locul fruntaş. Vrem ori nu, ne place sau ba, noi, în postură de fiinţe raţionale, suntem calificaţi să vorbim (cel puţin în cazurile fericite, când deţinem exerciţiul sincerităţii!), cu o anumită doză de credibilitate şi obiectivitate, doar despre noi înşine. Atât cunoaştem în mod nemijlocit. Celelalte lucruri rămân, pentru noi, necondiţionat, în spaţiul fluctuant al prezumţiei. Pentru mine, eu reprezint unica şi indestructibila certitudine. Piatra din capul unghiului şi argumentul suprem al revelării adevărului.The rest is silence, vorba (ultimă!) a tragicului prinţ shakespearian Hamlet.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi